duminică, octombrie 24, 2021
“Turcirea” lui Iancu Vodă – o baladă inedită

La mijlocul secolului XV, unul din marii conducători militari ai creştinătăţii şi mare inamic al Imperiului Otoman era românul Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei (1441-1456) şi regent al Ungariei (1446 – 1452). Geniu militar, fiul Corvineştilor a condus cruciada anti-turcească de la Sud de Dunăre, pricinuindu-le mari pierderi duşmanilor. Turcii îl considerau un adversar de temut, se temeau de el iar în cronicile militare (precum cea a lui Hadji Lutfi Paşa) îl numeau “blestematul de Iancu”. Din realitatea istorică, trecem însă imediat într-o legendă cu mare sâmbure de adevăr. O baladă cântată la mal de Dunăre şi în satele Dobrogei ne spune că Sultanul (n.a. probabil principalul său adversar Murad al II-lea – 1421-1451 şi mai puţin Mahomed al II Cuceritorul 1451 – 1481) a decis să rezolve conflictul său cu Iancu într-un mod inedit. Pentru aceasta a apelat la ajutorul a doi capi otomani din Dobrogea, care stăpâneau la Babadag şi Chilia dar şi a celui din Vidin (n.a / Nord Vestul Bulgariei): “Mustafa de la Baba, Irimia din Chilia şi cu Hogea Diiului”. Cei trei sunt trimişi în solie la Iancu având un singur ţel, să îl convingă pe acesta să treacă la credinţa musulmană “Turceşte-te Iancule / Şi te dă pe legea noastră / Lege bună şi bogată / Şi de toate-ndestulată”. Înţelept şi dornic să câştige timp pentru a-şi regrupa forţele, Iancu le promite că se va “turci”, dar cu o condiţie: “Eu măre, m-oi turci /Dacă voi mi-aţi dărui / Cu 50 de iepe roaibe / Iepe roaibe, umblătoare / Pintenoage la picioare / Cu dungi negre pe spinare / Strănutând de câte o nare”. Cei trei se grăbesc să îi ducă răspunsul, primesc imediat cele 50 de iepe şi se întorc la voievodul român. Acesta le spune însă că mai are o dorinţă: vrea “50 de berbeci berci / De la coade pân la coarne / Tot de douăsprezece palme / Cornele cât braţele / Să mă culc pe dânsele”. Şi această dorinţă îi este împlinită dar nu este ultima. A treia oară Iancu cere “Cinzeci de cătâraşi / Încărcaţi cu gălbinaşi. După ce turcii vin şi cu acest cadou, Iancu pune la cale o petrecere fără seamăn, în cinstea oaspeţilor săi, spunând că este ospăţul “turcirii” lui. Îi convinge pe capii otomani să bea cu el vin şi să mănânce porc, apoi îi trimite beţi înapoi la Sultan, iar în multe desăgi le pune fripturile interzise. (Masă mare le punea / Cu purcei mi-i ospăta / Alţii în desăgi punea…). Cei trei paşi ajung la Sultan care îi întreabă dacă misiunea a fost îndeplinită: ”Turcita-ţi-l pe Iancu?”. Răspunsul celor trei este unul amuzant: “Nu ştim noi de l-am turcit / Orică el ne-a românit” şi îi fac padişahului lor o interesantă recomandare: “Lasă-l doamne să domnească / Să domnească – împărătească / De nimeni să nu gândească”. Aşa se încheie balada… Ştim foarte bine că Iancu a murit în credinţa creştină a bunilor săi… Cât de adevărată este această poveste, dacă a existat o astfel de încercare de “turcire” din partea sultanului Murad al II-lea, asta nimeni nu ne poate spune… Poporul valah a păstrat însă această baladă mai bine de jumătate de mileniu…

Bibliografie – Ioan Faiter – Povestea unui sat dobrogean; colecţia de balade N. Mateescu; Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – Monografia Medgidia Carasu 1996

[codepeople-post-map]

Tag-uri: , , , , , , , ,

Articole Interesante

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate