Potrivit mitului, aşa cum am mai scris, după ce a fost ucis de săgeata lui Paris, sub zidurile Troiei, Marele Erou Ahile a fost dus de mama sa, nereida Thetis, pe o insulă aflată în Pontul Euxin, Insula Albă, Leuce, cunoscută nouă astăzi ca Insula Şerpilor. O altă legendă a Mării Negre ne spune o poveste petrecută aici, după ce trupul eroului a fost adus aici şi depus într-un templu maiestuos. Se zice că, în urmă cu mai bine de 3.000 de ani, într-o noapte de primăvară furtunoasă, o corabie pe care se aflau nişte negustori şi constructori de corăbii ar fi eşuat pe ţărmul estic al Mării Negre, lângă Phasis, nu foarte departe de miticul regat Colchida (azi Georgia). Pe acele meleaguri trăia însă un trib puternic din neamul războinic al amazoanelor, iar bărbaţii care au supravieţuit naufragiului, au şi căzut prinzonieri în mâinile frumoaselor, dar aprigelor femei. Regina lor, al cărui nume s-a pierdut, din păcate, de-a lungul timpului, a hotărât să îi vândă pe bărbaţi sciţilor antropofagi, care dădeau bani frumoşi pentru a gusta din carnea crudă a grecilor… Soarta lor părea pecetluită…
Salvarea le-a venit însă, sub chipul unei prinţese, sora reginei, care se îndrăgostise de unul dintre prizonierii greci. Fata a convins-o pe conducătoare să îi ţină pe bărbaţi în tabăra lor. Zilele şi lunile au trecut încet iar prizonierii aveau parte de o dulce captivitate, trăind în plăceri şi desfătare alături de războinice. Într-o seară, la focul din mijlocul taberei, unul dintre bărbaţi povesti ce auzise despre Insula Albă, aflată nu departe de tărâmul Amazoanelor, zicând că în Templul Eroului Ahile (Achile) se găsesc mari bogăţii. Omul zicea că nimeni nu are curaj să meargă acolo, pentru că spiritul Eroului devenit Semizeu străjuieşte ostrovul şi atacă pe oricine vine cu gânduri rele. Auzind acestea, Regina ordonă bărbaţilor să îi construiască mari corăbii, îndeajuns de încăpătoare încât războinicele să intre împreună cu armăsarii şi iepele lor dragi, de care nu se despărţeau aproape niciodată. Regina dorea de mult să se răzbune pe Ahile, ce îi ucisese la Troia o rudă dragă, pe Marea Regină Penthiseleea…
După ce vasele fură gata, Amazoanele şi bărbaţii lor plecară pe apele Pontului, ajungând în scurt timp pe malul Insulei. Războinicele nu coborâră, ci îi trimiseră întâi pe bărbaţi să taie pădurea care împrejmuia Templul Marelui Ahile. Dar ce să vezi? Codrul era fermecat, pentru că topoarele străinilor nu puteau atinge lemnul. Tăişurile se întorceau ca vrăjite şi îi loveau pe bărbaţi în cap, în loc să muşte din trunchiurile copacilor. Se prăpădiră aproape toţi, aşa că Amazoanele călare coborâră furioase de pe corăbii, cu gândul să ajungă la Templu şi să îi dea foc. Tocmai atunci se porni însă o furtună groaznică, iar din Templu ieşi însuşi Marele Ahile (sau plăsmuirea sa). Eroul scotea parcă fulgere din ochii şi căutătura sa aprigă înnebuni toţi caii Amazoanelor.
Armăsarii şi iepele îşi aruncară stăpânele la pământ, le călcară cu copitele, le sfâşiară cu dinţii, omorându-le pe toate. Înnebuniţi şi încă fermecaţi, caii se porniră apoi să fugă orbeşte prin insulă. Ajunseră pe malul ei abrupt şi se aruncară nebuneşte în apele Pontului negru, înecându-se cu toţii. Ahile le ceru apoi Zeilor să îi purifice Insula pângărită, aşa că din ceruri se abătu un potop nemaivăzut, ca din vremurile lui Deucalion şi Pyra, (n.a.supravieţuitorii potopului mitologic grecesc). Apele spălară toată insula, înecându-i pe puţinii supravieţuitori. Ea rămase Albă şi Curată, cu acelaşi templu maiestuos în mijlocul său, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat în acea zi. Cât despre Ahile, acesta rămase să trăiască liniştit acolo, alături de soţia sa frumoasa Elena (pe care Zeii i-o aduseseră aici după moarte)…Din acea zi, niciun muritor nu mai avu curajul să coboare pe Insula Marelui Erou…
Bibliografie (adaptare) – Analele Dobrogei 1924, serie veche, opere citate Philostrati
[codepeople-post-map]
