În uralele mulţimii, Gladiatorul intră în arenă… Tomitanii îi strigau entuziasmaţi numele, mândri de eroul lor care de mai bine de doi ani de zile îi încânta cu actele sale de vitejie. Skirtos, băştinaşul get era un bărbat tânăr puţin trecut de 20 de ani, dar viaţa grea pe care o dusese lăsase deja urme adânci pe trupul său.

Se născuse om liber, nepot al unui fierar destoinic din Axiopolis, devenit cetăţean al Imperiului în urma acelei “Constitutio Antoniniana” decretată de împăratul Caracalla. Soarta fusese însă apoi crudă cu el şi cu familia sa. Mama îi murise pe când el avea doar vreo cinci ani, apoi tatăl îi plecase de acasă să facă negoţ peste Danubius şi nu se mai întorsese niciodată… Crescuse pe străzile oraşului, furase de copil doar pentru a avea de mâncare iar pe la 15 ani, omorâse fără să vrea un flăcău ceva mai mare decât el şi care făcea parte dintr-o bandă rivală de mici tâlhari.

Crima îl trimisese direct în temniţa castrului militar, unde stătuse vreo doi ani. Acolo, în haznaua aceea aducătoare de boli şi de moarte îl găsise nobilul Parmon din Ibida, venit la Axiopolis în căutare de sclavi. Pentru că nu mai erau multe războaie şi nici prea multe neamuri de înrobit, sclavii erau tot mai rari în Imperiu iar bogătaşii romani erau nevoiţi să îi cumpere direct din temniţe, de la diverşi paznici şi militari corupţi. Parmon avea nevoie de braţe de muncă şi asta fără prea multe cheltuieli. Aşa se întâmplă că Skirtos, cel născut liber deveni, dintr-o dată, sclav…

Purta şi acum pe mâna dreaptă stigmatul acelor vremuri, marca lui Parmon. Muncise un timp alături de alţi sclavi în ferma villei de la Ibida, apoi într-o zi, se luă la harţă cu un supraveghetor. Foarte tânăr dar extrem de voinic, Skirtos îi rupsese falca bărbatului dintr-o singură lovitură. Pricina încăierării nici nu şi-o mai amintea… Fortuna îi zâmbise în acea zi: În loc să fie biciuit sau chiar ucis pentru fapta sa, se trezi lăudat de Parmon, care îl luă imediat lângă sine ca paznic al familiei. Îi sluji nobilului ani buni iar într-o noapte, pe când se aflau la Histria pentru negoţ îl salvase de atacul unor tâlhari.

Această ultimă faptă îi schimbă soarta: Se trezi la 20 de ani eliberat din sclavie, Parmon mulţumindu-i astfel pentru că îi scăpase viaţa. Dar pentru că nu ştia să facă altceva decât să se lupte, după doar câteva zile intră de bună voie, ca om liber, voluntar “auctorati” în cel mai mare ludus al Moesiei Inferior, cel al lui Marcus Caspa, de la Tomis. Îi plăcuse acolo, îşi făcuse tovarăşi pe viaţă, trăise clipe minunate de desfrâu în compania unor sclave nubiene oferite drept recompensă de către lanista, petreceri udate din greu cu vin gros ca sângele de urs brun, licoare a zeilor adusă din Dacia cea muntoasă. Urmase apoi şi prima luptă în arena mare şi primul om ucis cu intenţie, pentru că fusese o confruntare “sine missione”, fără iertare… În următorii doi ani mai luptă de patru ori şi ieşi de fiecare dată învingător. Dobândi o mare faimă în întreaga provincie încă de la cea de a treia luptă, atunci când îl răpusese în arenă pe celebrul Hesta ilirul, cel care avusese peste 20 de victorii în arenă şi care luptase de câteva ori, cu succes, în legendarul Colosseum de la Roma. Publicul îl iubea şi Fortuna îi zâmbise din nou: era printre singurii gladiatori geţi din provincie şi la fiecare confruntare îi avea de partea sa pe băştinaşii mândri că au în arenă un campion al lor.

I se dusese vestea în provinciile învecinate şi lanista Caspa negocia la sânge orice apariţie a sa. Era cu atât mai căutat cu cât el era un raetiar spectaculos, cel îmbrăcat doar într-o simplă tunică de piele dar cu braţul stâng acoperit până la gât. Era mereu înarmat cu nelipsitul trident în mâna dreaptă şi avea întotdeauna pregătită în mâna stângă plasa de prins adversarul. La brîu purta un gladius pentru lovitura finală iar la spate îşi ţinea mereu un pumnal, pentru momente mai puţin prielnice ale luptei. Publicul era în delir atunci când “pescarul” învingea un secutor, un murmillo sau un thrax. Victoriile şi spectacolul făcut îi aduseră bogăţie. Dobândise rapid cheag, îşi cumpărase o casă doar a lui şi o cunoscuse apoi pe Samia, o metisă frumoasă rătăcită în Moesia, în drumul său de pe meleaguri necunoscute spre Roma cea atât de lăudată pentru frumuseţe…

Astăzi, în ziua Idelor lui Marte, în arena Tomisului, Skirtos cel însetat de sânge zâmbi cu plăsmuirea Samiei în gânduri… Samia cea dragă inimii sale urma să îi dăruiască în scurt timp un prunc, fără îndoială, un fiu…

Gladiatorul fu înterupt din visare de trâmbiţele ce anunţau sosirea adversarului său. Bineînţeles, era un secutor, un “urmăritor” care purta sabie şi o cască uriaşă, şi care se ascundea mereu în spatele unui scut mediu. Skirtos îşi măsură adversarul: era mai voinic cu el, mai scund, mai vârstnic… Un adversar care nu trebuia să îi opună prea multă rezistenţă… Salutară împreună loja în care se aflau guvernatorul provinciei şi patronul spriritual al oraşului, sponsorul Jocurilor, Anianus Aurelius Priscius. Dornic să îl impresioneze pe guvernator şi să îşi păstreze publicul dornic de sânge, Priscius promisese o luptă sine missione. Iar aceasta începu pe dată…

Skirtos înţelese imediat că îşi judecase greşit rivalul: secutorul era iute şi obişnuit să fenteze loviturile tradiţionale ale raetiarului. Lanistul Caspa îi spusese că nu se ştia mare lucru despre el, doar că era un străin din Nord, poate un veteran al armatei. Înaintea luptei, lui Skirtos nu îi păsase cine este adversarul său, acum însă ar fi vrut să afle mai multe despre el… Aruncă din nou plasa, încercând să îi prindă celuilalt piciorul stâng şi să îl trântească la pământ. Din nou, Străinul se feri la timp. Lupta continuă minute bune, fiecare reuşind să evite la timp loviturile voit finale ale celuilalt. Skirtos nu se temea însă de nimeni, nimeni nu îl răpusese vreodată şi nici în această zi nu avea să se întâmple acest lucru. Avea să ajungă teafăr acasă, alături de Samia sa dragă, cântând pruncului necunoscut singurul cânt ce şi-l mai amintea de la pierduta sa mamă.

Se grăbi să termine lupta, şi pentru prima oară în arenă, nu se gândi prea mult. Se bucură că tridentul îşi atinse ţinta, intrând adânc în şoldul Străinului şi îşi zise că asta fusese… Nu se aştepta la ceea ce urmă… Prăbuşit şi învins, secutorul îşi folosi gladiusul asemeni unui pumnal. Nereuşind să ajungă la raetiar, el aruncă sabia de parcă ar fi luat la ţintă un simplu copac. Lama se înfipse adânc, puţin mai sus de inimă… Skirtos făcu ochii mari, neînţelegând ce se întâmplă, apoi, pe măsură ce gândurile îi deveneau tot mai întunecate, scăpă din mâini tridentul. El era cel în picioare şi totuşi, tot el era cel învins!

Se lăsase tăcerea în amfiteatrumul Tomisului… Dacul căzu… Întins pe spate, Skirtos Campionul privi câteva clipe cum Soarele de deasupra sa devine tot mai ceţos şi mai întunecat. Pleoapele i se închiseră şi nici nu îl mai simţi pe străinul ce se ridicase. Se gândea doar la Samia, la pruncul nenăscut, la casă… Se gândea la viaţă…

A doua zi în zori, lanistul Marcus Caspa şi întristata Samia merseră în afara zidurilor oraşului Tomis, pentru a-i înhuma rămăşiţele celui ce fusese Skirtos Dacul. Pe piatra sa de mormânt, ce-l înfăţişa în arenă, un meşter plătit cu bani grei îi scrisese epitaful: “Eu, Skirtos Dakesis, om de condiţie liberă, încununat cu şase victorii, părăsind viaţa înainte de vreme, zac la Tomis, având ca locuinţă mormântul. Vă urez sănătate…”

sursa foto – europeana.cimec.ro – stela funerara a lui Skirtos Dacul – Muzeul National de Istorie a României Bucureşti

[codepeople-post-map]