Tulbure şi de culoarea cafelei cu lapte, braga trebuie să fie dulce-acrişoară şi să te pişte uşor pe limbă. Aşa era odată, chiar şi acum câteva decenii, când mai puteai bea bragă adevărată prin unele localităţi dobrogene, bragă de aceea, făcută după reţetele vechi ale turcilor de la noi. Acum mai vezi prin oraşe că unele patiserii şi covrigării se laudă că au astfel de băuturi, dar fără să vreau a-i supăra, trebuie să le spun celor ce o produc că probabil nu au băut niciodată bragă adevărată, pentru a face diferenţa. În urmă cu mai bine de 100 de ani, în Dobrogea erau înregistraţi 73 de bragagii, cei care produceau băutura fermentată de mei şi pe care tot ei şi ucenicii lor o vindeau. Pe vremea aceea nici nu încăpea vorba ca într-o zi de sărbătoare să nu te răcoreşti cu o bragă rece. Acum, băutura aceea curată şi sănătoasă a fost uitată intenţionat, din motive pur comerciale, iar în locul ei, ne otrăvim zilnic cu tot felul de chimicale colorate şi fluide, cu diverse denumiri. Reţetele ce au supravieţuit sute de ani încă sunt ştiute de unii bătrâni din Mangalia, Techirghiol sau Medgidia, dar nimeni nu pare interesat să readucă braga la locul ei cuvenit…

Sursă bibliografie – Radu Anton Roman – “Poveştile bucătăriei româneşti – Dobrogea şi Cîmpia Română”, MD Ionescu  – “Dobrogea în pragul veacului XX”

foto – Carol Popp de Szatmari – Bragagiu cu învăţăcel