Cand începem să învățăm despre istoria acestui pământ, nu ne închipuim că undeva în spate, sunt o sumă de istorii mici, de cele mai multe ori file din volume grose, accesibile doar inițiatilor. Oare ce învață, spre exemplu, copiii noștri, ca și noi de altfel, la vremea noastră, despre turcii din istoria României? Probabil că Osman Pașa e cel mai cunoscut personaj, cel rău, evident, bătut fiind de dorobanții cei viteji, iar osmanlâii săi vor rămâne în memorie ca niște jefuitori, cotropitori, siluitori ai tinerelor fete, care se ascundeau disperate în codri, nu înainte de a da foc grânelor și nu înainte de a otrăvi fântânile. Istoria, cu I mare, aceea din manual, nu ține minte istoriile mici, cele nescrise cu sabia, iataganul sau baioneta, fiindca istoriile mici, de obicei, bulversează. Ciobesc valorile clare, în alb și negru, descrise în manuale, slăvite de poeți, cântate de fanfarele militare la momente festive. Frumusețea adevăratei istorii, cred, stă în aceste mici răzbunari, peste timp, așa cum este și aceea a cișmelelor construite de turci, acum 200 de ani, la Beș Dere (Cinci văi), adică la Peștera.[codepeople-post-map]
A fost pentru prima oară când am călcat în acea bucățică de Dobroge, unde am redescoperit motivul pentru care mă încăpățânez să rămân în țara mea. Acolo, între colinele domoale, acoperite de o miriște galben-verde, atinsă de toamna târzie, sub un soare încă în putere, unde un simplu pocnit din degete este egal cu zbieretul unei sirene de fabrică la cinci dimineața. Acolo unde, turme de oi veșnic nedumerite și vaci molatice, coboară singure, stăpâne ale unui ciudat GPS încorporat de mama natură, către locul unde un izvor rece țâșnește din burta dealului și își varsă puterea în jgheabul cândva de piatră, acum de beton. E liniște, incredibil de liniște. Mai că simți în minte, inconșient, vocea opincii din fibra genetică îndemnându-te să te întinzi la poalele dealurilor pleșuvite, cu pete de stâncă în frunte, și, cu un fir de iarbă între dinți, să dai frâu liber unui sentiment cât se poate de justificat de lene. O lene cinstită, încălzită de lumină, păzită de oi, adapată din cișmeaua construită acum 200 de ani de un turc și refacută azi de un primar, care, zice el, vrea sa-și așeze comuna pe harta lumii.
Primarului Vrabie îi zâmbește mustața când îmi citește încântarea pe față. Și, da, sunt încântat când o școlăriță se oprește la ultima dintre cișmelele care au reusit să înfrunte vremurile, placa de pe ea o dovedește, zâmbește și se răcorește, prinzand în mânuțele mici, de fetiță, șuvoiul cișmelei, care țâșneste din gura unui leu de bronz. La câțiva pași de ea, câteva vaci clefăie fericite, la rândul lor, din lichidul răcoros care umple jgheabul bătrânei cismele.
Pe dealul care păzește acea cișmea, în semn de prețuire pentru puținii musulmani care mai trăiesc în zonă, se înalță minaretul unei geamii. Încă nu e gata, am profitat deci de moment, ca sa urc prin turnul inalt și îngust, lucru pe care nu va sfătuiesc să-l faceți daca nu aveți nervii tari sau o voință călită. Dar, nu puteam pleca fără să iau cu mine și imaginea satului pe care l-am cam uitat. De acolo, de sus, din vârful minaretului, se vedea, ce oglindă frumoasă a spiritualității, o biserică. L-am cunoscut chiar pe omul care picta de zor pereții lăcașului ortodox, spunând că trebuie sa fie gata până la sfârșitul toamnei. În timpul ăsta, o mamaie, cu ochelari mari și cam strâmbi, cu o vestă împletită în casă, cu basma pe cap, printre zâmbetele știrbe, îl indemna pe domnu’ pictor să vină la masă. Îi facuse o ciorbă, să-l omenească, doar “e băiat bun și harnic, maică, muncește toata ziua. Uite ce frumos a pictat peretii la biserică”… Și cismeaua spiritului functionează la Beș Dere, la Peștera.
Daca aș fi Zeul turismului din România, i-aș aduce pe toți turiștii aici, să miroasă viața adevarată, uitată demult sau, poate, ascunsă cu grijă de mama natura și adapată din cișmelele cele noi de la izvoarele cele bătrâne.[codepeople-post-map][codepeople-post-map]
