Sfadă şi viaţă tulbure, plină de zile în care trebuia să lase munca şi să pună mâna pe sabie pentru a apăra pământul familiei. Doar de asta avusese parte Beizula, tânărul tătar născut într-un sat al Crimeii. În unele seri însă, când viaţa sa era mai liniştită şi avea clipe de răgaz la focul sobei, îl asculta pe bunicul său povestind de tărâmurile bogate prin care acesta se preumblase în tinereţile sale. Şi aşa află într-o noapte de Dobrogea cea bogată, ţinutul acela cu oameni de toate neamurile, care nu se sfădesc aproape niciodată între ei şi care trăiesc în linişte şi bună înţelegere. Şi mai auzi Beizula de la bunul său şi de poveşti cu mari comori, pe care armate din vechime le ascunseră în ţara vlahilor dintre Dunăre şi Mare. Aşa i se făcu dor de ducă băiatului şi într-o bună zi, fără să mai stea să asculte plânsetele surorilor şi al mamei, fără să mai stea la povaţă cu bunicul, porni la drum, lăsând hanatul în urma sa.
După zile bune de mers pe mare cu o corabie greoaie şi plină de mărfuri pentru Stanbul, văzu ţărmul Dobrogei de poveste. Poposi câteva zile într-un oraş aglomerat şi plin de culoare, plimbându-se pe străzile largi, curate şi cu ziduri vechi de mii de ani, hrănindu-şi sufletul cu poveştile băştinaşilor. De la nişte neguţători turci află că departe, spre Dunăre, se zice că ar fi pământuri mănoase, care nu sunt ale nimănui.
Şi auzind astfel de lucruri, Beizula plecă mai adânc în stepa ce aducea cu cea de acasă, până ajunse într-un loc în care pământul îi părea exact aşa cum aflase din poveşti. Seara se aşeză lângă foc, sub cerul liber şi parcă, în acel loc, stelele i se arătau altfel decât precum la el acasă. Poate în vis, poate în primele clipe de trezie din zorii zilei următoare, tătarul se hotărî să rămână pe acele meleaguri şi să îşi clădească o casă. Se apucă repede de treabă, fără să ştie ce minune urma să i se întâmple. Exact ca în poveştile bunului său, după câteva ore de săpat, dădu de o oală veche, plină numai cu bani de aur şi de argint.
Comoara avea să îi schimbe viaţa: îşi ridică o casă mare, cum nimeni nu mai construise vreodată pe întinsul podiş şi îşi luă de la stăpânire mari pământuri, tocmai bune de arat şi semănat. Lumea auzi de bogăţia lui Beizula şi în fiecare an, lângă marea casă a crimeeanului se mai ridicau alte cinci sau zece, până când tabăra deveni un sat, iar satul deveni un târg bogat.
Şi se spune că asemenea lui Beizula, mulţi vecini de-ai lui dăduseră peste comori, în timp ce săpau să îşi facă alte case. De aceea, aşezarea ajunse să fie cunoscută sub numele de Para-koy (Parakoy), sau Satul cu Bani. Despre Beizula, altele nu se mai ştiu, dar poate şi-a găsit o soaţă, a făcut copiii mulţi şi a trăit liniştit şi fericit, până la adânci bătrâneţi. Satul pe care l-a întemeiat el, a dăinuit peste timp, şi-a schimbat numele, iar noi astăzi, îl ştim ca oraşul Băneasa…
Surse poveste şi bibliografie (adaptare) – Ibram Nuredin – Turcii dobrogeni, interferenţe culturale şi civilizatorii; Titus Cergău, Emanoil Papazissu – Legende dobrogene (1946)
[codepeople-post-map]
Sursă foto -comoara din ulcior – www.cultural.bzi.ro
