Un mit dacic străvechi şi povestea sfântului creştin Andrei se regăsesc curios, împreună, într-una dintre cele mai frumoase legende. Se spune că, atunci când a ajuns în Dobrogea noastră, apostolul s-ar fi rătăcit prin pustie, într-o noapte cu vreme tare rea, de mare furtună. Atunci a apărut însă o haită de lupi, care nu l-au atacat pe creştin, ci mai mult, l-au ajutat. Şeful haitei, un lup uriaş, alb cu totul, l-a condus pe sfânt până la peştera care astăzi îi poartă numele şi unde se spune că „Întâiul Chemat” a propovăduit credinţa în Hristos printre geţii din vecinătate. Aspectele aşa-zis păgâne (pentru unii) nu trebuie să ne mire, pentru că în multe locuri din ţară, sfântului Andrei i se mai spune şi Apostolul Lupilor, existând credinţa populară că a fost un cioban de a cărui turmă nu se lega nicio fiară. Poate pentru că ştim bine legătura dintre daci şi simbolul draco (dracon) – stindardul cap de lup, putem traduce acest mit ca fiind cel al lui Andrei, “apostolul dacilor lupi”. Aici intervine şi partea stranie a poveştii. Din munţii Orăştiei ne vine o legendă dacică superbă, cea a sihastrului Leandru. Preot al lui Zamolxis (Zamolxe, Zalmoxis), Leandru cel cu părul lung şi cu totul alb, trăia în bună înţelegere cu lupii din munţi.

Marele Zeu l-a preschimbat într-un lup alb uriaş. Leandru  a unit toţi lupii Daciei într-o singură armată şi atunci când Sarmizegetusa lui Decebal a fost atacată de romani, oastea de fiare i-a sărit în ajutor, luptând alături de oamenii locului, împotriva cotropitorilor. Nici chiar lupii nu au putut însă salva Marea Cetate de la distrugere. Leandru şi ceilalţi lupi ce au supravieţuit au părăsit tărâmul Daciei, ajungând pe pământul getic, unde l-ar fi putut întâlni pe Sfântul Andrei. Mulţi ne vor aminti cu sarcasm că Sarmizegetusa a fost distrusă în anul 106, când Sfântul Andrei trecuse de mult în lumea celor drepţi. Domnilor, este doar o poveste, dar una pe care românii o spun de aproape două milenii, combinând credinţele populare pre-creştine cu cele ale Bisericii. Este un mit pe care avem datoria să îl preţuim (nu să îl disecăm şi blamăm) şi să îl ducem mai departe…