Poate că mulți dintre dumneavoastră ați citit operele scrise de Publius Ovidius Naso în exilul său la Tomis, Tristele și Pontice, care cuprind informații extrem de interesante despre orașul nostru. Este însă de datoria noastră pentru a rememora aceste povestiri, care ne prezintă practic viața bătrânei cetăți, așa cum era ea în urmă cu două milenii. În primii săi ani de exil, Ovidiu se obișnuiește mai greu cu noua sa patrie și poate de aceea tonul său este mai sumbru în Triste. Informațiile oferite sunt însă adevărate comori. El vorbește despre legenda Tomisului, despre orașul grecesc în care geții încă formează comunitatea cea mai numeroasă: „ Este știut că al său nume (n.r. Tomis), mai vechi e ca fondarea cetății / Locul acesta și-l luă de la ucisul Absyrt / Tomis fu deci numit acest loc, căci după poveste / Pe al său frate, aici, sora îl tăie în bucăți”(Absyrtos, fratele Medeei a fost ucis de aceasta, pentru a înlesni fuga Argonauților ce furaseră Lâna de Aur din Colchida)… Cartea aceasta pe care o citești, îți sosește din țara / Unde Danubiul lat apele își varsă în Pont… Coasta aceasta măcar că-ntre geți și greci e împărțită / Însă de geții rebeli parcă ține mai mult”. În primii săi de ani de exil, poetul latin îi vede pe geții războinici aproape înfricoșători: „ Vezi într-un număr mare pe geți și pe sarmați, ce călare/ Vin și se duc, tot foind pe străzile orașului / Nu e niciunul din ei să nu poarte în spate o tolbă / Arc și săgeți, ce la vârf unse sunt cu fiere de șarpe (n.r. Venin) / Chip fioros, glas crunt, icoana lui Marte întreagă / Barba și pletele lor nu au fost tăiate nicicând / Mâna deprinsă e să-nfigă în dușmani cuțitul / Care la orice barbar stă lângă șold, la chimir”. Majoritatea tomitanilor sunt geți: „Locuiesc împreună cu noi de-a valma / Căci în oraș stăpânesc cele mai multe clădiri / Eu sunt aicea barbar, căci nu-s priceput de niciunul”. Tomisul secolului I d.H este un oraș cu o viață tulbure, războiul fiind un lucru obișnuit, din cauza numeroaselor atacuri ale neamurilor de barbari (alții decât autohtonii geți), pripășite prin zonă: “Neamuri puzderie în juru-mi cu crunte războaie amenință / Sigur nimic nu-i afară și-i apărată cetatea / Azi, ca bătrân, eu încins-am sabia / Luat-am în stânga scutul /Și capul cărunt mi-a adăpostesc sub un coif / Căci de îndată ce străjerul din turnu-i dă semn de alarmă/Cu înfriguratele mâini, armele iute înșfac…. Barbarul de află prin câmpuri răzleț pe vreunul / Ce n-a intrat în oraș la adăpost, l-a înhățat / E rob cu lanțul la gât sau nevoit să-l urmeze/ Sau e răpus de săgeți înveninate, pe loc… Sărmanul ară cu o mână pe plug / Și cu cealaltă stă pe arc / De războaie se tem oile aici, nu de lup…” Cu timpul, Ovidiu se va obișnui cu geții și va lega strânsă prietenie cu mulți dintre aceștia. Cetatea va fi însă în pericol mereu, în perioada exilului său. Naso a învățat să iubească acest oraș, și pe oamenii lui, de toate națiile, ajungând să nu își mai dorească cu atâta ardoare ca la început, întoarcerea în iubita sa Romă și să rămână aici, la Pont, intrând pentru totdeauna, în istoria noastră…
sursă bibliografie – Analele Dobrogei 1920/1929, seriie veche, C. Brătescu, citate din diverși autori ai vremii
[codepeople-post-map]
