Cum vii de la Hârşova, pe drumul spre Constanţa, un indicator te invită să faci dreapta spre comuna Ghindăreşti. Am urmat “sfatul” acum doi ani, la invitaţia unui fost coleg de armată, Filip, a cărui familie trăieşte de generaţii bune în localitatea de pe malul Dunării. Ca orice dobrogean care se respectă, ştiam câte ceva despre lipoveni, dar nu fusesem niciodată într-o comunitate precum cea din Ghindăreşti. Am avut senzaţia că m-am întors în timp: pe străzi părea să fi ieşit toată suflarea comunei, costumată ca de sărbătoare: bărbaţi îmbrăcaţi în port popular, cu cizme de piele, cămăşi înflorate prinse cu cingători mari, neveste rumene şi voinice purtând fuste, bluze şi baticuri viu colorate şi fete cu ochii albaştri îmbrăcate în sarafane şi purtând pe umeri, pe sub baticuri, cozi lungi şi împletite. Odată ajuns la Filip acasă, am aflat că în fiecare duminică, majoritatea localnicilor merg la biserică, aşa explicându-se mulţimea pe care eu o întâlnisem pe uliţe.
Familia prietenului meu plecase de curând spre aceeaşi destinaţie, astfel că am avut timp vreme de un ceas sau două să ne depănăm amintiri. Au venit apoi tatăl Alioşa, mama Alyona şi sora cea mică Darya, o puştoaică de vreo 19 ani cu ochii albaştri ca marea şi părul de un galben aprins. Ne-am aşezat apoi la masă, afară sub boltă, dintr-un loc de unde puteam vedea în spatele gospodăriei vălurind cuminţi apele Dunării. Tanti Alyona a adus cratiţa cu jarcovia, o specialitate lipovenească de care până în acea zi nici nu mai auzisem. Nea Alioşa s-a scuzat că nu pescuise în ziua de sărbătoare, dar jarcovia m-a făcut imediat să uit de peşte. Carne de porc, tăiată mărunt, aşezată printre rânduri de ceapă şi de castraveţi acri, toate formând împreună o delicatesă ce ţi se topea practic în gură. Şi pentru că acreala castraveţilor nu era de ajuns pentru a “spăla” greutatea mâncării, am apelat la vinul alb al gazdelor mele, producţie proprie din bolta ce ne ferea în acea zi de soarele verii.

Spre amiază, am stat la taclale cu Filip dar şi cu Volodya, viitorul său cumnat, cel ce părea să o soarbă din priviri pe Darya, la fiecare apariţie a acesteia în jurul mesei de oaspeţi. La ceas de seară am gustat pampuşki (un fel de plăcintă cu brânză), ascultând cântecele bătrâneşti ale unei vecine venite în vizită. A doua zi, chiar înainte de plecarea spre casă, ne-am pus din nou la masă, de această dată pentru a mânca din scordoleaua de ştiucă, un alt produs gustat în premieră de către mine la Ghindăreşti. Filip mi-apovestit că peştele a fost ţinut la sărat câteva zile, lăsat apoi la desărat câteva ore, fiert şi pus  în interiorul unui piure de cartofi, asezonat cu mujdei şi oţet, după gust. Din păcate, nu mai era timp de vin alb, astfel că a trebuit să mă desprind de masa din curte, să mă urc în maşină şi să mă întorc în zgomotosul şi urbanul secol XXI. Îmi aduc mereu aminte cu plăcere de orele petrecute la Ghindăreşti şi îmi promit mereu să mă întorc acolo. Filip lucrează acum la Bucureşti şi la telefon, îmi povesteşte adesea ce alte reţete minunate mai ştie mama sa.
Ne promitem amândoi ca la vară, când îşi va lua concediu, să ne vedem din nou la Ghindăreşti, pentru un nou experiment gastronomic, în satul ruşilor lipoveni, acolo unde timpul pare să fi rămas în loc….