În urmă cu aproape jumătate de mileniu, mai exact pe 26 noiembrie 1612, un negustor veneţian pe nume Tomasso Alberti ajungea în Dobrogea noastră şi trecea printr-un sat locuit în marea majoritate de musulmani şi pe care îl numea Bulbul(Bulbuler). Este prima atestare a aşezării pe care noi astăzi o cunoaştem sub numele de Ciocârlia…
Interesant este că în limba turcă Ciocârlia se traduce Toygar, pentru că Bulbul înseamnă de fapt privighetoare! Cert este că sute de ani satul din Dobrogea s-a numit Bulbul… Prin el s-au perindat armate împărăteşti ca cele ale lui Soliman Magnificul, în apropierea sa s-au purtat bătălii sângeroase şi a fost vizitatat de personalităţi ilustre ale istoriei precum celebrul călător turc Evlya Celebi.
Se pare că această aşezare Bulbul (Privighetoarea) a devenit Ciocârlia pe la sfârşitul secolului XIX, odată cu aşezarea în zonă a multor români veniţi din Transilvania, Muntenia şi Moldova. Comuna de astăzi este împărţită în două – reşedinţa Ciocârlia de Jos (în vechime Buyuk Bulbul – Privighetoarea Mare şi mai apoi Eski Bulbul – Vechiul Bulbul) şi Ciocârlia de Sus (Kuciuk Bulbul – Privighetoarea Mică şi mai apoi Eni Bulbul – Noul Bulbul).
Cum s-a petrecut însă confuzia dintre termenii Ciocârlie şi Privighetoare? Greu de spus… Poate că ciobanii români au înţeles că numele localităţii vine de la o pasăre ce cântă foarte frumos, fie că este ea ciocârlie sau privighetoare… Ce ştim sigur este că aşezarea îşi are o singură legendă a întemeierii, o poveste extrem de frumoasă.
Astfel, se spune că odată de mult, pe aceste meleaguri au apărut ciobani din ţările de dincolo, mocani de pe crestele Carpaţilor care îşi aduceau turmele să pască tocmai aici, între Dunăre şi Mare. Printre aceştia se găsea şi o ciobăniţă foarte frumoasă, harnică şi care ştia să cânte foarte frumos doine rămase din moşi-strămoşi. Atât de dulce îi era glasul că se spune că paserile rămâneau adesea pierdute pe ram, mute şi ascultând uimite făptura aceea ce ştia a cânta mai frumos ca ele.
Într-o zi, pe când ciobăniţa stătea la umbra unui copac şi cânta, pe acolo trecu un bei. Turcul rămase fermecat de cântec dar şi de frumuseţea fetei că o şi ceru de soţie. Spun bătrânii că şi musulmanul era tânăr, frumos şi cu inimă bună că ciobăniţa îl acceptă pe dată. Cei doi au avut împreună două fete frumoase ca maica lor şi care aveau acelaşi glas cristalin… Parcă mai frumos decât mama lor ştiau a cânta cele două copile… Cât era ziua de lungă cele două hălăduiau pe câmpuri cântând. Turcii şi tătarii ce trăiau prin satele ţinutului le numeau Buyuk Bulbul şi Kuciuk Bulbul, Privighetoarea Mare şi cea Mică. Fetele au crescut mari şi s-au măritat, una, cea mare, cu un flăcău din sat, sat ce i-a luat numele şi care a devenit apoi Ciocârlia Mare, cea de Jos. A doua fecioară a fost furată şi apoi luată de soţie de un flăcău din satul vecin, aşezare care s-a numit Ciocârlia Mică sau Ciocârlia de Sus. Au trecut sute de ani de atunci dar cele două sate încă poartă, prin numele lor, amintirea ciobăniţei din Ardeal şi a fetelor sale cele cu voci mai frumoase decât ale păsărilor…
Bibliografie – “Dobrogea, sâmbure de legendă” – Barbu, Ciurea, Juga; MD Ionescu / Dobrogea în pragul secolului XX, Adrian Ilie – Valea Karasu, sec.XIV – XIX / monografie istorică
[codepeople-post-map]
