Suntem la Nisipari, un sat dobrogean obişnuit, aflat la patru kilometri de şoseaua naţională ce leagă oraşele Medgidia şi Constanţa. O aşezare de aproape 2000 de locuitori şi care depinde administrativ de comuna Castelu. Oameni harnici, case obişnuite, agricultură… Nimic nu pare să ne spună că ne aflăm într-un loc încărcat de istorie. Şi totuşi…
Satul modern se ridică pe locul în care acum mai bine de patru secole exista Karatai, un sat al cărui nume tătăresc se traduce prin Mânzul Negru. Aici, principala ocupaţie a localnicilor de etnie musulmană (majoritari la acea vreme, în plină stăpânire otomană) era creşterea cailor. Dovezi sunt multe. În anul 1595, cavalerul francez Francois de Beccarie de Pavie, senior de Fourquevaux trecea prin Dobrogea noastră, în drumul său spre Moldova şi se oprea la Karatai, acolo unde admira exemplare superbe de cai. Un secol mai târziu, olandezul Gerardus Valk ajungea şi el pe aceste meleaguri dar numea aşezarea Nizzowitz (Nisipari).
Numele Karatai supravieţuieşte însă şi în următoarele secole. În 1828 Hector de Bearn menţiona şi el satul Karatai în timpul periplului său dobrogean. La 1880, Karatai era un sat în care încă locuiau câteva sute de tătari indigeni, urmaşii strămoşilor crescători de cai. Potrivit lui MD Ionescu, citat de profesorul dr. Adrian Ilie în excelenta sa monografie istorică „Valea Kara-Su”, Karatai avea în 1904 o populaţie de 583 de persoane, din care 549 erau tătari.
Să ne întoarcem însă la aceşti cai a căror frumuseţe era apreciată de toţi străinii. Erau cai dobrogeni, o rasă autohtonă rezultată din încrucişarea cailor arabi cu cei mongoli. Erau exemplare de talie relativ mică, puternici, iuţi şi uşor de îmblânzit, ideali pentru muncile grele ale câmpului, dar şi pentru călărie. Foarte multe comunităţi dobrogene se ocupau în Evul Mediu de creşterea lor, Karatai fiind doar un exemplu.
În documente otomane din secolul XVI se menţiona că există foarte mulţi astfel de cai în Dobrogea, în 1641 negustorul raguzan Baksic întărea acest lucru, scriind despre viteza extraordinară a unor astfel de armăsari iar un secol şi ceva mai târziu, francezii Sabatier şi Desaint lăudau marele târg de la Karasu, spunând că aici se vând exemplare minunate de cai dobrogeni. Dimitrie Cantemir, prezent pe la 1711 în Dobrogea lăuda caii dobrogeni afirmând (evident, un pic subiectiv): “sunt foarte iuţi la fugă, fiind cei mai buni după caii moldoveneşti”. Din păcate, nu știm cu exactitate cât de mulţi cai erau crescuţi în satele Dobrogei otomane. Poate câteva mii, poate chiar zeci de mii… Cert este că armata Înaltei Porţi avea mare nevoie de multi cai buni, atât pentru operaţiuni militare cât şi pentru transport. Astăzi, caii aceia dobrogeni atât de lăudaţi nu mai există dar dovezile că meleagul nostru a fost o patrie a acestor frumoase exemplare inedite nu au dispărut…
Bibliografie – Adrian Ilie – Valea Kara Su” Monografie istorică, MD Ionescu – Dobrogea în pragul veacului XX, Dimitrie Cantemir
sursa foto – galleryhip.com
[codepeople-post-map]
