Spune-se că un mocan încă tânăr, viteaz şi cu multe fapte de vrednicie de-a lungul anilor a ajuns într-o zi în Dobrogea noastră. La acea vreme, aceasta era o ţară pustiită şi rănită de dese războaie, un meleag în care viaţa rumânului harnic atârna doar de un fir de aţă şi se afla la cheremul oştirilor turceşti şi tătăreşti ce puseseră mâna pe ţinut. Era vremea în care pământul valah dintre Dunăre şi Mare se pierduse de voievodatul Măriei Sale Mircea cel Sfânt, slăvită-i fie amintirea… Urmaşii marelui voievod nu avuseseră puterea de a-i continua măreţele fapte şi astfel Imperiul otomanilor se făcuse stăpânitor.

În acele timpuri ajunse în Dobrogea şi Vifor mocanul…”Foaie verde de lipan / Pe cel deal, pe cel maidan / Plimbă-mi-se un mocan / Pe-un cal negru, dobrogean”. Vifor vede la un moment dat o caravană uriaşă de robi rumâni, femei şi bărbaţi deopotrivă, mânaţi din faţă şi din spate asemeni vitelor de către o ceată mare de războinici tătari. Fără să stea prea mult pe gânduri, Vifor ia smintita hotărâre să atace singur, mai întâi pe cei din coada caravanei: “Înainte tot ţinea / În tătari în fugă da”. Eliberează câţiva rumâni iar una dintre fecioarele de acolo, una “smeadă – gălbioară” îi adresează o rugăminte şi deopotrivă îi face o promisiune: “Scoate-i pe toţi din robie / Şi am să îţi fiu soţie / Şi o să îţi dea tata moşie”.

Vifor mocanul atacă pe dată şi restul tătarilor, pe cei din frunte şi deşi este singur împotriva tuturor reuşeşte să îi răpună pe toţi: “Tătarii că-i ajungea / Printre ei drum îşi făcea / Cu buzduganu-i trăznea”. Eliberează toţi robii, apoi adună gabenii pe care tătarii îi adunaseră din prăzi şi îi dă la săraci: “ Paralele mărunţele / Le făcea tot grămăjele / Să le dea ălor săraci / Să le dea la ortaci / La răspântii şi la stâne / Unde-or fi urme păgâne”. Fata care i se promisese în schimbul eliberării tuturor robilor se ţine de cuvânt: “Şi pe smeada-gălbioară / El mi-o luă de soţioară”… Povestea se încheie astfel şi din păcate nu putem şti ce s-a întâmplat cu Vifor şi a sa soaţă. Poate au rămas amândoi pe meleagurile noastre iar urmaşii lor le-au păstrat amintirea prin cântecul spus la focul sobei, cântec ce iată a străbătut timpul şi a ajuns până în vremurile noastre…

Bibliografie – Ion Faiter “Remus Opreanu – povestea unui sat dobrogean”, baladă culeasă de Titus Cergău de la Gavrilă Covrig din satul Sibioara (adaptare)

[codepeople-post-map]