În urmă cu aproape două veacuri, turcii şi ruşii se luptau între ei, iar printre câmpurile lor de bătălie se nimerise şi bătrâna noastră Dobroge. Într-o zi de vară toridă, spune legenda, o mare armată otomană venea de la Mangalia, îndreptându-se spre Nord. La un moment dat, oastea paşei a făcut un popas pe o îngustă fâşie de uscat, ce despărţea curios apele Mării Negre de cele ale unui frumos lac.

Un soldat văzu că pietrele de pe malul ghiolului sunt acoperite de o spuză albă şi fără să stea prea mult pe gânduri, gustă din spuma aceea şi înţelese că era sare. Le-a zis pe dată semenilor săi doar două cuvinte, tuzlu şi ghiol, adică lac sărat. La acea vreme, sarea era mult mai preţioasă ca în aste timpuri, drept pentru care paşa avu o idee ingenioasă, pentru a nu pierde “comoara” găsită. El ordonă soldaţilor să construiască un pod lat de piatră, pe care să îl ude la fiecare ceas cu apă din ghiol. Apa se evapora şi pe pod rămânea doar sarea, pe care ienicerii o adunau imediat şi o puneau în saci.

Pentru otomani, sarea chiar era de mare preţ, pentru că în acele timpuri ea avea numeroase întrebuinţări. Pe lângă trebuinţele gospodăreşti (conservant excelent), oamenii o foloseau şi la tratarea unor boli precum dezinteria, care făceau ravagii mai ales prin taberele militare. În acea zi de vară, armata nu a mai plecat spre nord, ci a rămas să adune comoara din lac. Nu ştim dacă apoi, asta i-a ajutat sau nu să câştige luptele cu ruşii. Sigur este însă că turcii au început să preţuiască lacul sărat, acolo unde s-a născut aşezarea Tuzla.

Lângă musulmani s-au aşezat acolo şi păstori ardeleni, apoi după ce Dobrogea s-a alipit la România, la Tuzla s-au stabilit şi bulgari veniţi din Sud şi mulţi alţi români. Mai întâi au fost două Tuzle (cea Mare şi cea Mică), dar cu timpul a rămas doar prima, cea pe care o cunoaştem astăzi…

sursă – Eugenia Doina Gemală – Legende din ținuturi dobrogene
[codepeople-post-map]