Acum câteva sute de ani, într-un ţinut din Anatolia conducea un paşă drept şi bun la suflet, pe nume Selim. Dar el nu era nici pe departe milităros, precum alţi slujitori ai Sultanului, ci mai degrabă un cărturar, un vraci şi un cititor în stele. Şi mai avea Paşa Selim o “meteahnă” ce îi aducea numai neplăceri: avea încredere în oameni!. Într-o zi, la poarta palatului său veni un şarlatan însoţit de 50 de soldaţi. Omul acela îi arătă un firman fals de la sultan şi-i zise că a venit să îi ia locul.
Selim se încrezu în el, dar când ajunse la Stanbul află că fusese păcălit. Sultanul chiar se supără pe el şi îi spuse vorbe grele: “Mai bine să am ca slujitor un şarlatan isteţ, decât un molâu cinstit”. Când auzi acest lucru, Selim se întristă atât de tare, că se hotărî să îşi ia lumea în cap. Plecă de la Stanbul şi umblă ani buni prin toată împărăţia, căutându-şi loc de odihnă şi rugăciuni, până când ajunse în Dobrogea noastră.
De la nişte turci din satul Anadolchioi (n.a – Satul Anadolenilor, veniți din regiunea Anadolu, Turcia), află că, pe lacul “cel dulce ca laptele” Siutghiol se află Adaua (Insula) lui Vida Nasân, un loc minunat unde fostul paşă putea să îşi facă o casă. Nimeni din Anadolchioi (Anadalchioi) nu a ştiut să îi spună de unde venea acel nume, dar Selim nu se grăbea şi ştia, în înţelepciunea sa, că va afla odată, răspunsul.
Turcului îi plăcu peste măsură ostrovul acela şi peste nişte ruine vechi de piatră, îşi făcu el o casă mare şi frumoasă, printre stejari groşi şi vechi de sute de ani. Adesea, când se plimba prin curtea gospodăriei sale, găsea pietre însemnate cu slove de neînţeles, pe care nici chiar el, om învăţat, nu ştia a le desluşi.
Încercând să afle mai multe despre insula ce îi era acum lui casă, Selim merse şi prin satele din apropiere, fie ele musulmane sau valahe. Oamenii locului îi povestiră că, în vremuri neştiute, pe acel ostrov locuise un ghiaur (de altă religie decât musulman), venit din depărtări.
“Vorbea singur, era bun la suflet, dar mereu mâhnit. Avea un nume ciudat, greu de spus, dar lumea i-a zis Nasîn Vida (n.a. Publius Ovidius Naso!)”. Aşa îi spuneau localnicii, amintind că Nasîn Vida, cel ce mergea des la Kiustenge (Constanţa), a murit în Ostrovul de pe Siutghiol, acolo unde a şi fost înmormântat.
Selim era tare nedumerit de povestea aceasta, aşa că într-o zi, copie semnele de piatră şi le trimise la Stambul la prietenul său, marele înţelept Temirhan. Acesta le descifră şi îi dădu după un an răspuns că localnicii aveau dreptate şi că în acel loc trăise un mare cărturar de pe vremea Rîmului (Romei), „gonit de peste mări de către padişahul lui”. Selim căută ani de-a rândul mormântul cărturarului Nasîn Vida, dar nu reuşi să dea de urma acestuia. El trăi vreme multă, liniştit şi respectat de musulmani şi ghiauri deopotrivă, făcând numai bine şi ajutându-i pe cei sărmani.
Cât despre vorbele acelui Sultan ce îl supăraseră pe Selim şi îl făcuseră să ia drumul Dobrogei, ei bine, ele nu fuseseră adevărate: : Şarlatanul isteţ din Anatolia înşelă şi făcu mult rău Porţii, până când Sultanul înţelese că a greşit alungându-l pe acel pașă înţelept. Se spune chiar că ani mulţi îl căutase pe Selim, ca să îl pună din nou paşă, dar niciodată nu se gândi să dea de urma lui acolo, în Dobrogea, pe Ostrovul lui Nasîn Vida…
Sursă bibliografie (adaptare) – Titus Cergău “Insula lui Ovidiu”, Ed. Sport-Turism 1979, poveste culeasă de autor de la Toma Vartivar, plugar din satul Mamaia; Alexandru P. Arbore – “Din etnografia Dobrogei” – 1920
Sursă foto – turismde romania.ro
[codepeople-post-map]
