Îi spuneau Leul, Arslan (n.a – în proto-turcă, o altă formă Aslan), pentru că în tinereţe fusese un oştean la fel de feroce precum Regele Fiarelor şi îşi primise porecla după nenumărate fapte de vitejie pe câmpurile de luptă. Acum trecuse deja de a doua tinereţe, părul bogat ca o coamă i se albise la tâmple dar trupul îi rămăsese la fel de tânăr şi în putere. Călărea mândru în fruntea caravanei de căruţe ce pornise cu vreo patru zile în urmă de la Ruse, îndreptându-se mai întâi spre Est, către Mare iar apoi înspre Nord, în Dobrogea. În urma sa, se aflau alţi câţiva oşteni viteji din neamul “albastru” al găgăuzilor, urmaşi ai străvechilor turci oguzi dar creştinaţi ortodocşi în vremuri la fel de bătrâne ca numele misterios al poporului lor. În spatele lor, al lui Arslan şi a călăreţilor săi veneau vreo şase – şapte căruţe. Erau pline ochi cu prăzi culese după bătăliile purtate în numele Ţarului Alexandru, ai cărui supuşi umili erau ei, cei din neamul găgăuzilor. Lângă averile din căruţă se găseau copiii şi femeile, purtaţi pe toate meleagurile după cum le era destinul bărbaţilor războinici. Printre copiii născuţi în timpul Războiului cu Sultanul de la Istanbul se număra şi Asil (n.a -nobil), fiul lui Arslan, firav şi scund asemeni mamei sale dar cu aceeaşi căutătură isteaţă şi vie în ochii, precum cea a părintelui său. Soarele se pregătea să se ascundă în apele KaraDenizului, tocmai atunci când caravana lor atinse ţărmul. Ridicară în grabă corturile, chiar la marginea unei movile iar femeile se apucară să pregătească hrana, ciozvârte de vită sărată ţinută în loc uscat şi rece, sub coviltirul deschis al căruţelor. Arslan se aşeză singur pe marginea unui povârniş abrupt, admirând apele ce se spărgeau de stânci în hăul deschis la doar câţiva paşi depărtare. Începu să mestece molcolm tutun, rememorând ultimele amintiri ale războiului. Ruşii îi lăsaseră să plece, mulţumiţi de aportul pe care îl aduseseră la câştigarea războiului. Arslan şi alte câteva sute de găgăuzi fuseseră printre cei mai viteji oşteni ai ţarului ce asediaseră cetatea de la Silistra, în acea zi de graţie de 30 mai 1810, forţându-i pe otomani să se predea. Sub generalul Kamenski atacaseră la Şamla apoi, în septembrie, cuceriseră şi fortăreaţa de la Ruse. Iernaseră pe pământ bulgar, mai pierdură câteva luni în diverse încăierări cu forţe slabe apoi se pregătiseră de o nouă mare bătălie. Pe 22 iunie 1811, tot pe lângă Ruse, Ahmed Paşa, cu o armată de 60.000 de oameni încercase să îi alunge pe ţarişti însă fără succes: turcii pierduseră mii de soldaţi şi nu câştigară nicio palmă de pământ. Războiul nu se terminase însă: în octombrie, ruşii sub comanda generalului Kutuzov atacară pe timp de noapte tabăra lui Ahmed Paşa. 9000 de otomani muriseră în acea noapte de pomină… Arslan pierduse şi el atunci mulţi tovarăşi, prieteni de o viaţă prinşi într-un război sângeros ce nu era tocmai al lor. Şi toate acestea pentru ce ? Pentru nişte pământuri pe care găgăuzii nu le văzuseră niciodată. Pe 23 noiembrie, războiul se termină cu totul: Ahmed Paşa fu învins o dată pentru totdeauna şi se predă ruşilor victorioşi. La doar câteva zile după aceea, Kutuzov le trimise vorbă găgăuzilor din oaste că sunt liberi să se întoarcă acasă… Acasă… Arslan şi ai săi nu mai stătuseră într-un loc de mai bine de zece ani… Se pripăşiseră pe ici, pe colo iar meleagurile natale din stepa nord-pontică nici nu şi le mai aminteau… Dar rusul le spusese că se pot aşeza oriunde vor dori, chiar şi în Dobrogea aceasta… chiar şi aici, poate, pe acest ţărm de mare… Visarea lui Arslan fu dintr-odată tulburată de strigăte îngrozitoare… Săltă iute în picioare şi fugi spre focul taberei… Bărbaţi furioşi, neveste palide şi speriate, copii plângând înfricoşaţi…. “Şerpărie-Yilanlâk” se auzea de peste tot… Era sfârşit de octombrie dar fusese nefiresc de cald: şerpi lungi şi veninoşi ieşiseră pe câmpul unde se jucau copii şi mişunau peste tot, vrând să îi pedepsească pe cei care le tulburaseră odihna. Unul îl muşcase chiar pe Asil, dar vraciul taberei îi pusese deja pe rană praful minune pe care îl moştenise de la bunii săi, chiar pentru astfel de necazuri. Erau pregătiţi pentru orice găgăuzii lui Arslan, cei din neamul cerului albastru, “cei cu nasul drept” cum le mai spuneau unii. Seara se încheie în linişte, spaima trecuse, toţi erau acum bine iar focul alungase lighioanele târâtoare înapoi în străfundul pământului. Asil uitase deja de muşcătura şarpelui… Noaptea fu liniştită dar în zorii următori găgăuzii stătură la sfat. Fără să ţină seama prea mult la ce se întâmplase deunăseară, hotărâră să rămână acolo, la “Yilanlîk”, locul plin de şerpi. Doar jumătate de an stătură însă găgăuzii lui Arslan în acel loc. În mai, la Bucureşti, la Hanul lui Manuc Bei, ţariştii şi otomanii semnară pace. Ruşii au rupt Moldova în două şi şi-au luat Bucovina cea plină de vlahi. I-au chemat acolo pe toţi străinii ce îi ajutaseră în lupta cu turcul iar printre aceştia şi pe Arslan şi găgăuzii săi. Au plecat spre Bugeac într-o zi de vară toridă, lăsând satul lor abia ridicat din nou la cheremul şerpilor… Dar stăpânirea acestora dură din nou foarte puţin. La Yilanlîk se stabiliră tătari, mocani, rumâni dobrogeni, ruşi scopiţi ce fugeau de Biserica Ţaristă şi multe alte neamuri… Despre Arslan şi ai săi nu mai ştim nimic… poate au trăit liniştiţi în ţara aceea a vlahilor… Satul întemeiat de ei în Dobrogea, Yilanlâk, Şerpăria, există însă şi astăzi. Numele i-a fost schimbat atunci când în apropiere s-a făcut graniţa cu Bulgaria şi de aceea, chiar şi astăzi îl ştim sub numele de Vama Veche….

sursa foto – herpetolife.ro, sutterstock.com,  Dragon de Dobrogea – elaphe souromates