Cu mai bine de 50 de ani înaintea lui Ovidiu, un alt mare poet roman scria despre geţi, daci şi traci, oferind posterităţii informaţii extrem de preţioase despre popoarele pe care Roma se încăpăţâna să le numească barbare. În cele trei opere rămase de pe urma sa (Bucolice, Georgice şi capodopera Eneida) Publius Vergilius Maro (70-19 î.H) sau Virgiliu, cum îl numim noi, face numeroase menţiuni despre triburile nord-tracice ce locuiau în apropierea Dunării şi la marginea Pontului, folosind termeni precum “deserta Getarum (deşertul getic)”, „thracicus”,” geticus”, „getae” sau „dacus”. Virgiliu ne povesteşte că dacul sau getul este “coborâtor de la Istru, pe care a jurat”. Un alt scriitor roman, Aufidius Modestus, care a trăit în sec I d.H, lămureşte ulterior acest vers al lui Virgiliu, spunând că este vorba despre un vechi obicei al geţilor de pe malurile Istrului (Dunărea). Astfel, atunci când se pregăteau să plece la război, geto-dacii luau o gură de apă din fluviul lor sfânt, jurând că nu se vor întoarce acasă decât biruitori. Marele poet latin ne vorbeşte despre „Istrul tulbure, care rostogoleşte nisipuri galbene”, dar care “iarna îngheaţă aşa tare, că poţi trece carele peste el”. El îi descrie pe băştinaşii de pe malul fluviului ca fiind “oameni de statură înaltă, chiar uriaşă” (immani corpore), extrem de viguroşi şi foarte buni războinici, cu ale lor „săgeţi faimoase”. Tracii de la Istru ai lui Virgiliu “ară” cu ajutorul cailor lor foarte buni şi au „femei voinice, războinice şi ele, cu prestigiu în faţa soţilor”. Versurile elogioase în care Virgiliu îi descrie pe daco-geţi vin să confirme parcă scrierile anterioare ale lui Herodot, care spunea că aceştia sunt cei mai de seamă dintre numeroşii reprezentanţi ai seminţiilor tracice.

Sursă bibliografie – Ioan Micu, “Publius Vergilius Maro despre traci şi geţi”, Pontica XV, 1982

Sursă foto – wikipedia.org

[codepeople-post-map]