marți, noiembrie 30, 2021
O legendă de demult  – Duhul Mării Negre

Cu mult înaintea creştinismului, pe când oamenii Pontului mai credeau încă în divinităţi păgâne şi în spirite ale naturii, s-a născut mitul unui Duh al Mării Negre, ce stăpânea apele întunecate şi care hotăra soarta celor ce se încumetau să iasă pe valuri. Poeziile populare ale Dobrogei, transmise mii de ani, din generaţie în generaţie, până în zilele noastre, păstrează încă aşa-zisa amintire a acestui spirit al apelor. În unele balade şi basme populare de la început de veac XX, Duhul Mării apărea fie ca fiind rău-voitor, făcător de rele, cu puteri miraculoase, fie ca salvator al pescarilor prinşi de furtuni (în mai puţine cazuri). Poemele şi baladele adunate timp de mai bine de un deceniu de învăţătorul Ioan Georgescu ne spun însă, în mare, aceeaşi poveste: Duhul Mării vede pe ţărm, pe un “prunduleţ de mare” o livadă minunată de meri, care îi aparţinea unei frumoase Ileana. Spiritul apare, în general, sub forma unui “duşman de peşte” sau “peşte de mare” (n.r.poate delfin, poate chiar acel Dolf de Aur din legendele din sud-estul Dobrogei), care avea şi marea putere de a umbla pe uscat. Acest duh rău distruge merii frumoasei Ileana, iar de pe urma acestora nu rămân decât “frunze rupte” şi „trunchiuri betegite”. Toţi vitejii din Dobrogea se adună să îl pedepsească pe “netrebnic”, dar mulţi pier în valurile Mării pe care Duhul o stăpânea. În poveste apare însă şi Feciorul de Cneaz (!) care reuşeşte să îl prindă pe Duh într-o “lesă” (plasă) fermecată, împletită din 12 fire de mătase. “Duşmanul de peşte” se zbate fără scăpare şi apoi îi roagă pe Fecior şi pe Ileana să îl lase să se întoarcă în adâncul mării, promiţându-le că le va polei casele cu aur şi că nu vor mai auzi vreodată de el. Cei doi acceptă iar spiritul îşi ţine făgăduiala, iar apoi dispare, pentru a nu se mai întoarce niciodată pe uscat. Într-o altă variantă a poveştii, Ileana cea frumoasă nici nu există, grădina fermecată aparţine unui viteaz care avusese „opt fraţi, ce au pierit săgetaţi”, şi care mai avea doar o soră prea-frumoasă “ca soarele potrivită” (n.r.legătură cu legenda Sora Soarelui?), de care Duhul de Mare se îndrăgostise. Viteazul fără nume din această variantă a poveştii îl prinde şi el în plasă pe Duh. Salvarea acestuia vine chiar de la sora cea frumoasă, care i se oferă de soaţă, sub promisiunea ca Duhul să nu mai facă niciodată rău oamenilor şi să nu mai iasă vreodată pe uscat. Două basme aparent diferite, aşadar, ale aceleiaşi poveşti: într-una Ileana şi Feciorul de Cneaz îl prind pe Duh şi îl obligă să promită că nu se va mai întoarce vreodată; în cealaltă variantă Sora Viteazului se oferă ca soaţă pentru Spirit, dar sub aceeaşi promisiune. Două poveşti, dar acelaşi final: Duhul Mării dispare de pe uscat, se retrage în largul Mării şi nu mai face niciodată rău oamenilor. Cu timpul este uitat… iar amintirea sa o regăsim doar în astfel de legende…

 Surse bibliografie – Ioan Georgescu – Marea Neagră în poezia noastră poporană – Analele Dobrogei serie veche 1920-1932

sursă foto – flickr.com – black sea sunset

[codepeople-post-map]

Tag-uri: , , , , , , , ,

Articole Interesante

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate