Un englez ajunge în Dobrogea

Vântul îşi făcea de cap pe puntea vasului, zgâriind cu ghearele sale nevăzute obrajii tânărului englez dar lui Henry C. Barkley nu îi păsa. Nu îl simţea deloc, era cu gândurile în cu totul altă parte. Încă i se părea ciudat ce i se întâmplase. Cu numai o săptămână în urmă se afla în sala mare a casei lor din Yetminster, Dorsetshire, certându-se cu tatăl său Reverendul John Charles, care îi imputa refuzul de a se angaja la o companie feroviară cu lucrări în Scoţia.

Tocmai în acea zi a anului 1857 venise scrisoarea fratelui său John, cel care de ceva timp preluase conducerea unei mari lucrări feroviare, în Dobrudja, o provincie îndepărtată din Imperiul Otoman, la Nord de Balcani. Un tărâm necunoscut care promitea aventuri nemaiauzite… John îi cerea ajutorul, îl chema la el, având nevoie de persoane de încredere în apropierea lui. Pentru Henry era vestea pe care o aşteptase parcă întreaga viaţă, semnalul care îl scotea din monotonia vieţii din Regat, aruncându-l în vâltoarea unui trai misterios şi plin de neprevăzut…

Totul se întâmplase rapid şi acum, după doar şase zile se afla iată la bordul vasului venit de la Constantinopole a cărui destinaţie finală era portul Kiustendge. Urma să lucreze ca inginer la construirea primei căi ferate din acea regiune, pe un traseu de peste 60 de kilometri care urma să facă legătura între Marea Neagră şi fluviul Dunărea. Henry prefera să rostească numele originale ale zonei în care urma să îşi petreacă probabil câţiva ani. Nume stranii precum Kara Deniz, Medjidier sau Bogaz Chioi, adică Satul de la Vărsare, numit şi Tchernavoda…

Fratele său mai mare, John Trevor Barkley era mândria familiei, se descurcase admirabil în misiuni în Turcia şi avea relaţii sus-puse în Imperiu, fiind foarte bun prieten cu Ibrahim Edhem Paşa, ministrul Lucrărilor Publice. Aceste relaţii cu otomanii, dar şi talentul său ca inginer şef şi administrator îi convinsese pe cei de la DBSR (Danube Black Sea Railway – concesionarii căii ferate din Dobrogea) să îi ofere conducerea acelei mega-lucrări. Henry urma să îl ajute şi împreună să onoreze numele străvechii lor familii, ei fiind descendenţi ai normandului Berchelais, care ajunsese în Anglia, în secolul XI, alături de marele William Cuceritorul.

Henry se trezi din amintirile familiei abia când puntea corăbiei se umplu de mateloţii gata de acostare. Aproape distrus de ruşi în Războiul Crimeii (1853-1856), fostul oraş-port Kiustendge era acum mai degrabă un simplu sat, cu câteva magazii şi case nou construite ale DBSR-ului şi cu multe colibe sărăcăcioase ale băştinaşilor, case răzleţite în apropierea unor vechi şi încă impozante ruine antice. Imediat cum coborî pe ţărm fu luat în primire de Iain Mc Donald, mâna dreaptă a fratelui său, un scoţian uriaş şi mereu rumen la faţă pe care îl cunoscuse în urmă cu un an la Londra. Mereu jovial, Mc Donald părea stăpânul portului Kiustendge: răcnea la muncitorii care începuseră să care mărfurile, îi certa pe cei câţiva soldaţi otomani veniţi să întâmpine corabia. Vorbea turca, o limbă pe care Henry abia acum încerca să o înveţe din nişte dicţionare primite cadou de la John, odată cu scrisoarea de chemare.

Încă emoţionat şi neştiind ce se întâmplă, se trezi călare pe un cal mic ca talie dar puternic, un armăsar din rasa locului şi până să înţeleagă ce se întâmplă părăsi Kiustendge. Mc Donald îl ajunse însă repede şi îi spuse ce se întâmplă: nu aveau timp de stat, toată marfa adusă şi sculele cumpărate din Anglia trebuiau să ajungă de urgenţă la Tchernavoda, unde John Trevor se apucase de mult de treabă.

25 de mile urmau să parcurgă până la Medjidier, oraşul ridicat din nimic de sultanul Abdul Medjid şi apoi, de acolo, încă alte câteva mile, până la Tchernavoda. Ajunseră la acest sat numit de turci Bogaz-chioi după o zi şi jumătate de drum.

Nu apucaseră decât câteva ore de stat la Medgidier, acolo unde un turc bogat îi invitase la el acasă să bea o cafea tare şi să mănânce câte ceva. Medgidier, modernul şi frumosul oraş rămăsese acum în urmă… Ajunseră la orele serii la Tchernavoda, de fapt la marginea localităţii, străbătând cu greu noroaiele imense apărute din cauza unei ploi căzute în ziua aceea.

Servitorii ajunşi mai devreme îi aşteptau deja în faţa casei celui care urma să le fie gazdă în următoarele zile, un fel de primar al localităţii, ciorbagiu cum îi spuneau turcii, un valah pe nume Vlatt (Vlad). Aflaseră încă de la Medgidier că John Trevor plecase până într-un oraş din Nord să negocieze ceva cu un paşă şi că lucrările feroviare fuseseră sistate. Se grăbiseră aşadar cam degeaba, dar asta era viaţa… Urmau să petreacă câteva zile liniştite în casa românului Vlad, în aşteptarea şefului…

*********************************************************************

Buyuk Tchellaby – biciul şi răzvrătiţii

După zile minunate şi pline de nou pentru Henry sosi şi mult aşteptatul moment al întâlnirii cu John. Mai mare cu ani buni, John Barkley, (care îşi luase şi numele Trevor după familia bunicii sale Frances) era un bărbat tânăr şi în putere. Muncise foarte mult în diverse ţări îndepărtate iar orele de nesomn îşi lăsaseră amprenta pe chipul său mereu palid. Henry aproape că nu îl mai recunoscuse… devenise dur, mult mai puţin comunicativ decât îl ştia fratele său mai mic.

În primele zile de lucru pe calea ferată, Henry observă că toţi muncitorii, indiferent de naţie, se temeau de inginerul şef. Auzea adesea numele de Buyuk Tchellaby (Mare Gentleman), dat fratelui său de către oficialii otomani dar muncitorii din subordinea sa îl numeau altfel – dracul de englez!

Iain Mc Donald îi povesti şi motivul pentru care turcii se temeau de John Trevor. Într-o zi, la scurt timp de la deschiderea lucrărilor, avusese loc o grevă. Oamenii erau nemulţumiţi de nişte promisiuni făcute de conducerea otomană şi pe care englezul cică nu le-ar fi respectat. Au încercat să îl sperie… au venit vreo 30 peste el, au ţipat şi au vrut să îl îmbrâncească. Şeful lor purta la şold un pumnal uriaş, pe care îl atingea mereu ameninţător, în timp ce îi spunea britanicului vorbe grele…

Buyuk Tchellaby nu s-a speriat însă niciun moment. Când a văzut că muncitorii au devenit prea curajoşi şi gata să comită acte de violenţă, John Trevor a trecut la treabă. A scos de niciunde un bici cu bile de oţel şi l-a pocnit drept în frunte pe cel ce era căpetenie de rebeli. Răzvrătitul s-a prăbuşit imediat la pământ, cu o gaură mare în cap iar semenii săi, şi ei plezniţi de câteva ori au luat-o la fugă, care încotro. Căpetenia nu a murit, şi-a revenit după câteva zile. Din acea zi, nimeni nu a mai avut curaj să facă răscoală iar lui John Trevor i-au ştiut toţi de frică din acea zi….

……………………………………………………………………………………………………

Lupii şi bivolii

Una dintre marile probleme de la Tchernavoda erau lupii care noaptea hălăduiau în haite numeroase la marginea localităţii sau pe liniile ferate. Atacaseră câţiva muncitori răzleţi. Unul fusese omorât iar alţii ajunseseră răniţi grav la Medgidier.

Lupii aceia dobrogeni atacau adesea animalele rătăcite în afara curţilor iar oamenii povesteau că atacau şi mâncau adesea câinii de talie mică sau puii rătăciţi pe uliţile de la margine. Dar cea mai ciudată poveste despre lupii aceia era alta… Deveniseră foarte pricepuţi să omoare bivolii semi-sălbatici pe care localnicii îi lăsau să pască în voie. Bivolii erau mult mai mari şi greu de doborât dar lupii aveau calea lor…

Haita încolţea câte un bivol singuratic şi îl goneau din spate, spre margine unor povârnişuri. Îl tot împingeau mârâind şi atacând fals până când uriaşul cădea în mica prăpastie. Acolo, lucru ciudat, aşteptau alţi lupi care se repezeau imediat la animal şi îi dădeau ultimele lovituri.

……………………………………………………………………………………………………….

Ciorbagiul Vlad şi o familie de valahi – note de jurnal

Bunicul fraţilor Barkley, Charles William, mare căpitan de cursă lungă a fost şi un mare explorator… Alături de soţia sa Frances Trevor el a descoperit o mare parte a coastelor canadiene, zona actualului Vancouver. Toate cele descoperite le-a menţionat într-un jurnal de călătorie pe care apoi Imperiul Britanic l-a folosit pentru a-şi impune stăpânirea în acea zonă…

Jurnalul a fost mereu un lucru de preţ pentru familia Barkley aşa că nu este lucru de mirare că şi nepoţii marelui explorator au folosit această “armă” în călătoriile lor. În fiecare seară, Henry scria câteva rânduri despre evenimentele la care fusese martor. A rămas impresionat de oamenii pe care i-a cunoscut la Tchernavoda, dar mai ales de gazda sa valahă, ciorbagiul moldovean Vlad (Vlatt) şi de familia acestuia: “Românii sunt amabili, veseli, băutori de rakiu…, fermieri prosperi care muncesc foarte mult şi care îşi construiesc singuri casele. Toţi vorbesc limba turcă, limba stăpânirii, mai puţin bătrânele. Casele lor sunt foarte curate şi aş prefera să trăiesc în una din ele decât într-un “cottage” al ţăranilor noştri. Gazda mea Vlatt are o soţie, trei băieţi, o noră şi două fete, Maria şi Rhoda (n.a Rodica?), de ai căror ochii foarte frumoşi mărturisesc că m-am îndrăgostit. Românii dansează Khora, fete şi băieţi şi sunt solemni, nu vorbesc, dar din când în când bărbaţii strigă asemeni unei hiene flămânde. În timp ce tinerii dansează, bătrânii stau pe margine şi fumează pipă. Aici, copiii nou-născuţi sunt înfăşaţi strâns şi ţinuţi aşa până pe la un an. Un obicei ciudat dar cresc foarte bine şi am văzut oameni sănătoşi crescuţi aşa”….

 (va urma)

 Menţiuni – Numele mai puţin cunoscute precum Medgidier sau Tchernavoda apar exact aşa în lucrarea auto-biografică a lui Henry C Barkley, citată ca bibliografie

Bibliografie – Henry C Barkley – “Between Danube and Black Sea…” (1876), Alex Popescu – John Trevor Barkley, un inginer englez la temelia României moderne, sursa scribd; Adrian Ilie – “Valea Kara-Su – monografie istorică”

sursa foto – cernavoda.wordpress.com / Cernavoda 1901

[codepeople-post-map]