Într-o seară de vară, în satul clădit în umbra Bătrânilor Munți, sosi un bătrân aproape orb, cu hainele ponosite și chipul chinuit de arșiță și de drum lung. Nu avea nimic în desaga de pe umăr, dar își ținea cu mândrie la piept o lăută, parcă la fel de încărcată de ani ca și el. Când Luna începu să își arunce razele asupra caselor și bătrânul se simți mai întremat, după o bucată de pâine și o ulcea de vin, îi chemă pe toți cei din sat în jurul său și începu să își depene povestea: „Acu mulți ani, pe când eu însumi eram tânăr fecior, nu departe de aici era o cetate mare și frumoasă a geților noștri. În ea stăpânea bunul Dapyx, un rege viteaz și drept, ce unise în jurul său mulți războinici dârji. Și poate ar fi trăit bine și în liniște Dapyx și geții săi, dar erau vremuri tulburi. Armate de la Rîm veniră și pe meleagurile noastre, cu mari gânduri de cucerire și de pradă. Și Crassus era conducătorul lor, un om rău și plin de venin, ce vroia să stârpească orice urmă de get. Și Crassus se abătu și asupra lui Dapyx, cu oaste multă, căci regele nu voia să i se supună și nici să îi plătească comori, așa cum făcuseră alți regi mai slabi” Bătrânul își trase sufletul, mai luă o gură din vinul gros ca sângele de urs și continuă…”
O lună încercă romanul să treacă de zidurile cetății, dar fără izbândă, căci săgețile geților umpleau cerul și se abăteau necruțătoare asupra soldaților, sfârtecându-i asemeni unui uliu ce se abate peste porumbelul neștiutor. În timp ce încerca să urce pe ziduri, Crassus o văzu pe metereze pe Gebila, fiica cea frumoasă a lui Dapyx și pe dată se îndrăgosti de ea. Îi și trimise un sol regelui spunându-i că îi lasă cetatea în pace, dacă se învoiește să i-o dea de soață, dar nici regele și nici fata nu se învoiră. Atunci, cu mai mare furie se abătură romanii asupra orașului. Unul câte unul cădeau războinicii geți. Atunci Dapyx trimise bătrânii, femeile și copiii să se ascundă în Peștera Keiris, o grotă tare încăpătoare, dar și înșelătoare, în care te pierdeai cu ușurință dacă nu o cunoașteai bine. Au stat acolo la adăpost cu zilele, pe când războiul era încă în toi. Într-o seară ca asta, pe ziduri nu mai rămăseseră decât doi geți, regele și prietenul său Gebeides. Tocmai în acea seară, la o poartă ascunsă din spatele cetății veni un bătrân preot, ce spus că e sol de la dacii de peste Dunăre.
„Trimite-ți războinicul să ceară armată și atunci vei izbândi oastea vrăjmașă” îi spuse sihastrul. Dapyx îl crezu pe bătrân, dar acesta nu era altceva decât un mârșav trădător. Când Gebeides ieși din cetate, romanii îl așteptau la mica poartă și îl legară imediat. Intrară în cetate, însă Dapyx nu li s-a dat prizonier, ci bău o cupă de otravă, pornind astfel spre lumea nemuritoare a Marelui Zamolxe. Romanii au distrus cetatea și apoi au mers la Keiris, spunându-le oamenilor că îi vor lăsa să plece de le-o dă de de mireasă pe Gebila. Crassus se miră peste poate auzind că geții se învoiesc și le dădu chiar și cadoul cerut, 101 de cai albi ca laptele, pentru mireasă și pentru cele 100 de fecioare însoțitoare. Dar să vezi grozăvie: atunci când ieșiră din peșteră și se urcară pe caii romanilor, fetele scoaseră toate din veștimentele albe săbii ascuțite și arcuri cu săgeți otrăvite și se abătură cu vitejie asupra dușmanilor. Mare prăpăd făcură războinicele și mulți oșteni pierdu Rîmu în acea zi. Pieriră până la ultima, aceea era Gebila, străpunsă de săgeți de oțel, dar pe chipul fetei se citea zâmbetul liniștit al vitezei primită de Marele Zeu. Înebunit de furie, Crassus ordonă să se zidească toate intrările peșterii și restul geților să fie lăsați să moară acolo, în inima muntelui. Dar povestea ne spune că niște copii tot au scăpat de acolo, prin tuneluri strâmte ce duceau până la malul Bătrânului Fluviu. Acei copii au crescut mari și au continuat lupta împotriva străinilor…”
Bătrânul puse capăt poveștii și oftă apăsat, din toți rărunchii. Merse apoi să se întindă sub cerul liber, la marginea satului și încercă să privească stelele, cele asemeni vremurilor când geții lui Dapyx luptau pe zidurile cetății. Își mută locul încercând să nu stea pe spate, acolo unde rănile vechi ale funiilor romane lăsaseră urme adânci. Și Gebeides adormi în cele din urmă, visând chipul Gebilei, căreia niciodată nu avusese curajul să îi împărtășească dragostea…
adaptare după Alexandru Mitru „În țara legendelor”
[codepeople-post-map]
sursă foto – adevaruldespre daci.ro
