marți, noiembrie 30, 2021
Povestiri dobrogene – Petru Gherghe, mistreţul şi butoiul

V-am mai povestit despre bătrânul Ion Cojanu, ţăranul acela isteţ dintr-un sat sud-dobrogean, ce mi-a arătat cum se poate prinde vara o vulpe, cu ajutorul unui simplu pepene… Povestea de astăzi începe tot cu acest vechi şi pierdut prieten al meu, sau mai bine spus, nu cu el , ci… din curtea sa… Căci la nea Cojanu mă aflam într-o seară rece de martie, când la un pahar de vin roşu, învechit peste iarnă, l-am cunoscut pe Petru Gherghe… Un ardelean mare cât casa, roşu mereu în obraji şi cu o voce groasă şi dogită de tutun, care îţi spărgea timpanul la fiecare glăsuire. Moş Cojanu tocmai povestise cum se prinde vulpea cu o simplă lubeniţă şi îmi promisese că mă va duce o dată pe câmp, să îmi arate cum se face… După cum ştiţi, bătrânul mi-a şi arătat câteva zile mai târziu… Auzind povestea prietenului său, Petru Gherghe nu vru nici el să se lase mai prejos… Mă privi drept şi tună: “Asta nu-i nimic, măi frate… Să îţi zic eu una şi mai şi… Când eram copil, tata mi-a povestit cum se prinde mistreţul “la butoi”… Da, da, nu râde orăşeanule, că-i treabă serioasă şi aşa făceau bătrânii noştri pe vremuri… Bunul meu făcea ades aşa, pe vremea când eu şi fraţii mei eram copii… Pleca omul dimineaţa în zori şi seara târziu se întorcea cu ditai dihania…. Ce carne bună aveau mistreţii ăia…” Nea Gherghe se opri un pic, cu privirea pierdută-n amintiri şi îşi umezi cu poftă buzele, vrând parcă să mai simtă gustul acelei prăjeli din copilărie…” Dar cum prindea mistreţul cu butoiul?” am cutezat să-l întreb, scoţându-l din visare… Gherghe se trezi şi mă privi încă un pic buimac, apoi revenit printre noi, continuă: “Bătrânul pregătea din timp butoiul de stejar… Îi întărea bine cercurile, îl umplea cu apă şi apoi îl lăsa o vreme aşa… După ce butia se umfla şi îngreuna, o golea şi în zori o urca în căruţă… Mergea în pădure, căutând urma fiarelor, căci e uşor să afli pe unde rânesc mistreţii, le vezi muşuroaiele de pământ pe care le răvăşesc adesea cu colţii.. Când găsea locul bun, scotea butoiul şi îl înţepenea bine în pământ. Scotea capacul de deasupra şi se băga înăuntru, ghemuit şi cu puşca în mână… Zicea tata că uneori lua cu el câte o ciozvârtă crudă de pui abia tăiat, ca să simtă fiara gustul sângelui şi să se tulbure şi mai tare… (n.a. afară de plante, mistreţul mănâncă adesea leşurile lăsate de alţi prădători sau atacă rozătoare)… Dar oricum venea mistreţul că simţea el carnea de om… Cât stătea la pândă, nu ştiu să îţi spun, da ceasuri bune erau… Într-un timp, venea uriaşul şi începea să scormone, să zgârme şi să dea târcoale butiei unde simţea el carne… Lovea cu botul şi cu colţii, încerca să dărâme butoiul dar fără sorţi de izbândă… Când socotea că a venit clipa şi simţea că s-a depărtat fiara trei patru paşi, pentru a da o lovitură mai tare, tata ieşea din butie, ţintea spre uriaş şi îl dobora cu un singur foc… Pica numaidecât mistreţul, fără suflare… Asta era vânătoarea cu butoiul şi crede-mă orăşeanule că nu-s vorbe de şagă”… Petru Gherghe mai zâmbi şi se bătu cu palmele peste burdihanul lui mare: „Mistreţii mâncaţi atunci, le mai port amintirea şi în aste vremuri”…Nu am văzut niciodată o astfel de vânare iar dovada e povestea auzită de la Petru Gherghe, dar zice-se că astfel de obiceiuri nu erau rare prin satele noastre dobrogene…

Bibliografie – Ovidiu Dunăreanu – Cu bucuria în suflet (adaptare)

sursa foto – lacacciaintransilvania.ro

Tag-uri: , , , ,

Articole Interesante

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate