marți, noiembrie 30, 2021
Povestea Toboşarului şi Iarna Lupilor

Peste Dobrogea s-a abătut într-un an, o iarnă cumplită, cu un ger năpraznic care se spune că dobora păsările din zborul lor din cer şi omora animalele din bătătura gospodarului. Oamenii stăteau la fereală, în case, la focul sobei, şi nu ieşeau în curte, decât preţ de câteva clipe, pentru unele trebuinţe grabnice. Nămeţii uriaşi acopereau satele, lăsând oamenii fără provizii şi ţinându-i departe de orice veste şi ajutor de la oraş. Şi, de parcă toate astea nu ar fi fost de ajuns, haite numeroase de lupi ieşiseră înfometate din străfundurile pădurilor, atacând oile din ţarcurile de la margini, şi pe ciobanii care se mai îngrijeau de ele, din când în când.

Tocmai în acea iarnă de pomină, Ion şi Florica vorbiseră să îşi facă nuntă, în cătunul lor de pe lângă Dumbrăveni şi apucaseră să îşi vestească toate rudele şi apropiaţii, chemându-i să se veselească în cârciuma încălzită bine, şi care ţinea în vremurile acelea, şi loc de petrecere de nuntă, şi loc de pomeni şi parastase… Dar ce te faci fără cântece la astfel de cununie? Nu găsiseră decât vreo doi lăutari bătrâni, dar care mai ştiau să zică bine din scripcă şi un toboşar tânăr dintr-un sat învecinat, pripăşit din greşeală pe la ei, de câteva zile bune…Petre, toboşarul, se învoi degrabă să cânte la nunta tinerilor, căci nu îi prindeau deloc rău nişte galbeni la teşcherea.

Fu o petrecere de pomină, cu bucate alese, vin din belşug, dansuri şi cântece minunate, şi cu multă veselie. În zori, când mesenii îşi croiau drum către case, iar mirii îşi dormeau deja primul somn al iubirii, ameţit un pic de aburii vinului de nuntă, şi aducându-şi aminte de draga sa ce îl aştepta acasă, Toboşarul îşi zise că e timpul să plece în satul lui. I se părea că parcă crivăţul se mai domolise un pic, iar gerul nici el parcă nu mai muşca atât de tare. Şi porni Petre printre nămeţi, şi merse mult şi cu spor, până când i se păru că vede în zare coşurile caselor din cătunul lui. Şi tocmai când dădea să zâmbească, fericit că a ajuns acasă, urlete înspăimântoare şi parcă nepământeşti se uniră într-un glas nefiresc, ce îi îngheţă cântăreţului sângele în vine. Atunci îi şi văzu: lupi mari, cu ochii sticloşi, poate mai bine de o duzină, săltau în depărtare printre zăpezi, apropiindu-se în goană de el.

Îşi zise că acela îi este sfârşitul! Şi nu găsi Petre altceva să facă, decât să pună mâna pe toba lui dragă şi pe băţul pe care îl purtase la atâtea nunţi… Şi începu să bată… şi să zbiere cât îl ţineau plămânii… cântând tot ce învăţase ani de zile, prin cătunurile de la Dumbrăveni. Lupii se opriseră şi îi însoţeau cântul cu urletele lor, aşteptând ca omul să se obosească şi să îşi încheie cântul, iar ei să îşi poată ţine festinul… O zi şi o noapte o ţinu aşa Petre, izbutind să ţină fiarele la paşi buni depărtare. Tot auzind toba răsunând în cîmp, oamenii din sat se încumetară dimineaţă să iasă afară. Îi alungară pe lupi şi îl găsiră pe Petre îngheţat bocnă, aiurând şi vorbind cu mesenii unei nunţi plăsmuite, dar bătând în continuare din tobă, de parcă braţul său drept ar fi avut voinţă proprie.

Avu zile tânărul, căci reuşi să scape de moarte, şi când gerul se potoli, iar nămeţii se topiră pe câmpuri, el îşi câştigă iar puterea de altădată. Dar de atunci, din iarna aceea cumplită, îi rămase numele de Petre al Lupului, Toboşarul Fiarelor şi numele acesta îl purtară apoi şi urmaşii lui, şi îl poartă şi azi, în zilele noastre…

Sursă bibliografie (adaptare)  – Ovidiu Dunăreanu – “Cu bucuria în suflet – Păcuiul lui Soare şi alte povestiri din Dobrogea”

Sursă foto  – Chadden Hunter, thirteen.org, “Wolves traveling through snow”

[codepeople-post-map]

Tag-uri: , , , , , ,

Articole Interesante

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate