marți, noiembrie 30, 2021
Legenda lui Amin

Anii trecuseră peste el iar acum pletele îi erau ninse, însă trupul îi rămăsese la fel de zvelt şi de sprinten ca în tinereţe. Pentru sătenii din Baltă, Amin era mai mult peşte decât om ca toţi oamenii, pentru că în apă se simţea mereu în largul său, pe când pe uscat, mersul îi era mai apăsat şi mai nesigur. Gurile rele ale satului spuneau că primul Amin (stră-strămoşul eroului nostru) s-ar fi tras nu din doi oameni la fel, ci dintr-un peşte uriaş şi o fecioară pe care “fiara” ar fi prins-o într-o noapte, la scăldat… Poveşti…

Ce se ştia însă bine era că neamul său se aflase parcă dintotdeauna prin acele locuri şi că stăpânise meleagurile, până când comuniştii veniseră peste ei şi le luaseră averea cu forţa. Din stăpân al bălţii, fiul Aminilor ajunsese un simplu paznic al Piscicolei. Dar nu se plângea, se simţea în largul său, acolo, în mijlocul apelor, unde nimic şi nimeni nu îi deranja viaţa.

Într-o zi, nu se ştie cum şi pe unde, în balta Lui ajunse o dihanie nemaivăzută a apelor. Undele se tulburau grozav iar bancurile de peşti goneau speriate din calea Umbrei, dând impresia că sunt gata să zboare din ape, doar-doar or scăpa de marele pericol. La început, Amin crezu că e un păcătos de somn şi se pregătise să îi vină de hac. Somnii cei mari făceau adesea prăpăd, unul îi mâncase lui vreo două raţe şi o gâscă, unui vecin îi înşfăcase un miel venit la adăpat şi chiar odată, o dihanie de-aceasta încercase să tragă în adâncuri (fără izbândă) un ditai viţelul, pe care îl muşcase hulpav de bot. Dar astea nu erau de cele mai rele: un Necurat de Somn sărise să înghită şi un copil aflat la scaldă, retezându-i sărmanului jumătate de picior.

Hotărât să pună capăt nenorocirilor, Amin intră într-o dimineaţă în apa rece a bălţii zăgăzuite, să dea de urma Fiarei şi să se ia la luptă cu aceasta. Aşteptă ore bune, fără ca luciul apei să fie vreo clipă tulburat. Nu îi era frig, căci pielea sa era tăbăcită şi aşa de obişnuită cu răceala apei, încât parcă vorbele acelea de şagă, cum că Aminii ar fi pe jumătate peşti, nu mai păreau aşa de necrezut.

Când taman se pregătea să lase pânditul şi să meargă acasă, Balta parcă se cutremură dintr-o dată… Un val mare, ivit de niciunde se înălţă din mal şi îi lovi cu putere pieptul şi faţa. Simţi la picioarele sale zvârlugi cutremurate de peşti mici, ce o luaseră la fugă, cuprinse de temeri neştiute. Pe mal, nici paserile nu mai cântau şi peste întreaga baltă se lăsase liniştea. Apa deveni mai rece şi mai grea şi îi prindea picioarele cu gheare nevăzute. Atunci, lângă el, apăru şi Uriaşul! Cât trei-patru Amini laolaltă…

Dar nu era Netrebnicul Somn, ci Regele Fluviului, Morunul cel Mare, poate chiar strămoşul acela din legenda locului. Regele nu îi făcu nimic, îi dădu doar ocol, simţindu-şi unul altuia pieile reci, şi poate recunoscându-se… apoi plecă.

Amin rămase minute bune înmărmurit iar inima îi bătea tare în piept, gata să se spargă, aşa cum nu îi mai bătuse vreodată. Îl treziră strigătele pescarilor de pe mal. Cu ei venise de la oraş şi un inginer piscicol, trimis să “rezolve” problema Uriaşului. Amin îl auzi spunând “Puneţi dinamită şi aşa nu va scăpa viu, chiar de are o tonă”. Se împotrivi zicându-i tovarăşului că fapta aceea era împotriva legii (naturii), dar Omul nu îl asculta şi îl privea ironic şi ameninţător, pe el, Paznicul, pe el, fostul Stăpân.

La un moment dat, înţelegând că nu mai are rost să lupte cu prostia, Amin îşi lăsă semenii şi se întoarse în apă. Se duse la zăgaz şi începu să smulgă cu mâinile goale bolovanii, sacii cu pietre şi stuful ce blocau drumul spre libertatea Regelui. Zgomotul asurzitor al dinamitei se apropia tot mai mult, aşa că se grăbi cât putu, mâinile sale ajungând pline de tăieturi ascuţite şi sângerânde.

Hăituit de oamenii cu dinamită, Regele tăia grăbit undele căutând scăparea spre Fluviu. Se opri la un pas de Amin, care îi făcuse drumul liber. Poate ceva îşi spuseră, în limba lor cea neştiută, cine mai ştie… Bărbatul închise ochii, zâmbind, iar Regele Morun se aruncă prin zăgazul dărâmat, luându-l şi pe Amin cu el… spre libertate…

Adaptare literară proprie după Vasile Voiculescu – “Pescarul Amin” (1 mai 1958), Bibliografie – “Cartea Dunării” – antologie de Ioan Munteanu -1997, vasilevoiculescu.eu

[codepeople-post-map]

Tag-uri: , , , , , , ,

Articole Interesante

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate