Bătrânul Halil se aşeză încet pe buştean, cu un oftat adânc, încercând pe cât se putea să-şi ascundă durerea ce îi săgeta şalele. Copiii se strânseseră deja în jurul său, mai mici şi mai mari, fete şi băieţi, unii musulmani, alţii – din neamul ghiaurilor ce nu se încred în Profet… În fiecare seară veneau la el în curte şi îl tot băteau la cap să le mai spună din poveştile sale minunate… De vreun an, Allah i-o luase în Raiul său pe draga lui Dilara şi îl lăsase singur pe lume, să îşi ducă mai departe bătrâneţile… Vizita copiilor devenise astfel singura bucurie ce-i alina dorul de familia-i destrămată… Oamenii din sat se obişnuiseră şi ei şi chiar mai răsuflau uşuraţi ştiindu-şi plozii în siguranţă şi nu hălăduind prin cine ştie ce cotloane ale codrului sau prin alte pustietăţi… Lui Halil Baba tare mult îi plăcea să îi vadă cum îl aşteaptă nerăbdători, cum deschid ochii mari sau se miră zgomotos auzind despre vreo faptă de vitejie din trecut…În seara aceea veniseră toţi: Metin cel scund şi îndesat, fiul croitorului, Levent cel frumuşel precum o spunea şi numele său, Lale cea mlădioasă şi cu ochii de ciută şi Filiz cea mereu timidă, Timur cel cu gura mare dar şi Panait cel îndrăzneţ, Maria a lui Petre Fierarul, Gheorghe cel cu glas de privighetoare şi care moştenise darul cântului de la părintele său, scripcarul satului… Erau şi Petre, fiul dascălului şi Cristina cea abia ieşită din scutec şi care venea mereu să îl tragă de picior ca să o ia în braţe… Şi Ari, fiul de vreo 12 ani al evreului de la Magazinul General şi Stoica îndesatul şi Ana cea frumoasă şi aproape gata de măritiş… Bătrânul mai răsuflă odată, de data aceasta uşurat că durerea din şale îl lăsase şi în sfârşit, îşi începu povestea din acea seară: “Spune-se că odată, de mult, în vremuri atât de vechi că până nici eu nu mă născusem trăia la Babadag, în Oraşul Sfântului Saltâk, un paşă puternic şi atât de bogat că pe lângă el până şi Marele Vizir de la Stanbul ziceai că-i un sărăntoc… Şi Paşa era şi înţelept şi drept, de ajunsese tot poporul să îl iubească şi să îl respecte… Dar avea Stăpânul acesta şi un mare necaz: avea un fecior frumos ca Soarele dar neastâmpărat precum paserile cerului… Băiatul nu avea suflet rău dar era aplecat mai mult spre bucuriile deşarte ale vieţii, la o vreme la care alţi fii îşi ajutau părinţii sau mergeau să îşi apere ţara cu arma în mână… Prinţul Mehmet nu se gândea însă decât la chiolhanuri şi la vânătoare… Era priceput la a prinde orice pradă şi nicio căprioară sau vreun mistreţ pe care îi întâlnise nu scăpaseră de săgeţile sale… Devenise mândru şi ajunsese să omoare din plăcere, căci nu nevoia omului flămând îl împingea să hăituiască vietăţile Pământului… Într-o zi, auzi prinţul că într-un codru de la marginea Muntelui ar fi apărut o ciută de o frumuseţe fără seamăn, dar atât de iute şi de înşelătoare că niciun om al pădurii nu reuşise să îi ţină urma… Era aşadar o pradă tocmai bună pentru un prinţ… Aflând despre toate acestea, Mehmet îşi luă într-o dimineaţă tovarăşii şi câţiva slujitori şi porni spre Codrul Căprioarei…Vânatul era din belşug dar cerbii şi căprioarele de urma cărora dădură uşor nu erau pe măsura fiului de paşă… Trecură ore bune şi prinţul se plictisese deja, supărat că venise mai degeaba tocmai până la acel codru… Descălecă şi se aşeză la marginea unui stejar bătrân, ştergându-şi arcul şi ascultând strigătele hăitaşilor sau vorbele tot mai îndepărtate ale tovarăşilor lui, ce răvăşeau pădurea.. Rămase singur… Soarele verii vâna şi el verdele ierbii aruncându-şi cu pricepere săgeţile printre frunzele copacilor bătrâni şi căldura subţirelor raze mângâia faţa tânărului Bei, îndemnând-ul la plăcută odihnă… O dulce toropeală îl cuprindea iar pleoapele i se lăsau uşor, invitându-l să călătorească spre un tărâm al viselor…Tocmai atunci se auzi însă un foşnet puternic, care-l trezi brusc din aţipeală…Frunzele se mişcară preţ de câteva clipe şi deodată, din desişul aflat la doar câţiva paşi… apăru EA… O ciută naltă, zveltă şi de o frumuseţe cutremurătoare, cu pielea de un maroniu straniu, strălucitor cum nu se mai putea vedea la nicio vieţuitoare a pădurii… Iar ochiii… Ochii aceia erau verzi, umezi de parcă toată roua dimineţii se închisese în ei! Beiul era fermecat, fără putere a se mişca, de parcă funiile nevăzute ale unei vrăji îl legaseră dintr-o dată de rădăcinile bătrânului stejar. Arcul şi tolba zăceau uitate chiar lângă el dar Vânătorul îşi pierduse simţirile, fermecat de privirea aceea tainică a ciutei… Se priviră clipe însemnate, părăsind parcă timpul acela ştiut, scufundându-se în uitarea unui timp paralel… Apoi ciuta tresări dintr-o dată şi ţâşni înapoi în desiş, dispărând în verdele închis al codrului… Abia atunci se smulse din împietrire şi prinţul… Se dezmetici, îşi luă armele şi fugi spre armăsarul ce păştea nepăsător mai încolo, fără să îi pese de ceea ce tocmai se întâmplase… Mehmet se pierdu şi el în desiş căutând disperat urma prăzii…Lucru de mirare, de fiecare dată când era gata să se lase păgubaş şi să se întoarcă la semenii săi, la câţiva paşi în faţa-i ciuta se ivea, dar numai pentru a dispare iar ca un fulger… Aşa continuă vânătoarea, ore bune, până când codrii deveniră tot mai întunecaţi, părăsiţi treptat de lumina soarelui pregătit să dispară… Când apusul deveni sângeriu deasupra pădurii, atunci se trezi şi Beiul că ajunge la marginea desişului… Tocmai pe malul unei ape… În faţa-i, din adâncul pământului, un izvor ieşea iar apa curgea repede pe albia tot mai largă a unui pârâu… Merse pe firul ei, până când EA apăru din nou… de această dată nu mai fugea … Căprioara parcă arăta însă altfel, acum, în lumina serii… Strălucea dar maroul devenise aproape alb, palid… Ochiii erau aceiaşi, ochii fermecaţi şi adânci în care Beiul se pierdea din nou… Şi fără putere de a mai face vreo mişcare, fu martorul unui lucru nemaivăzut… Într-o ceaţă ivită de niciunde, căprioara îşi schimbă forma… Era tot EA, dar altfel, devenise o frumoasă fată, în alb înveştmântată, cu părul brun ca pielea ciutei şi ochii verzi ca iarba grasă udată de lacrimile zorilor… Tristeţe i se citea în ochii aceia… Fără să spună ceva, se întoarse cu spatele la el şi desculţă, intră încet în apa pârâului…De necrezut, trupul ei se scufunda încet, tot mai mult, de parcă ar fi intrat în apele mării celei adânci şi nu în cele ale unui pârâu abia ivit din străfunduri… Când jumătate din trup îi era deja ascunsă sub unde, îl privi din nou… Mâna dreaptă i se ridică şi graţios, un deget subţire deveni pentru Bei, semn de chemare… Mehmet păşi vrăjit în urma-i, se scufundă treptat în apă şi ajunse apoi chiar lângă EA… Braţele fetei îl cuprinseră, ea îi zâmbi şi apoi, înlănţuiţi, începură împreună să se scufunde, uşor, de parcă ar fi dansat… Luna era deja stăpâna cerului când la marginea pârâului apărură nişte călăreţi… Erau semenii Beiului, cei ce-şi căutaseră seara întreagă stăpânul… Se opriră speriaţi: pe malul apei, un turban de nobil dansa uşor pe undele subţiri. Atât şi nimic mai mult… Prinţul pierise, se înecase, nimeni nu ştia a spune cum… Vânătorii merseră să ducă vestea Paşei iar tatăl îndurerat dădu ordin ca pârâul acela să fie secat… Vremea trecu, paşa se prăpădi iar izvorul tot nu dispăru… Şi acum apa iese cu putere din adâncuri iar pârâul luceşte straniu, aşa cum strălucise şi în seara înecului… Oamenii din satele apropiate spun că Beiul Mehmet nu a fost decât unul din cei ce au pierit fermecaţi de EA… Îi vrăjeşte şi îi pedepseşte pe toţi cei ce nu respectă legile pădurii şi îi ia cu sine în lumea fermecată a spiritelor… Poate acolo mai trăieşte şi azi Mehmet cel Frumos, fiul Paşei din Babadag şi poate acum a învăţat să fie mai chibzuit şi cu mai mare iubire faţă de frumuseţile pe care Creatorul ni le-a dat nouă, muritorilor”…

Baba Halil a murit de ani buni! Copiii ce odată, ascultau poveşti în curtea sa au crescut acum mari şi sunt oameni la casele lor, gospodari de seamă… Se duc des la Casimcea, la Izvorul Beiului, la Cişmea, chiar aceea din povestea bătrânului… Au descoperit-o, a rămas neschimbată de sute de ani… Merg acolo împreună, în zilele toride de vară iar seara, când apa devine tot mai întunecată, caută cu toţii să vadă dacă din unde nu apare cumva plăsmuirea Ciutei sau chipul trist al Prinţului Vânător…

Mentiune – proprie adaptare literara

Bibliografie partial – Doina Eugenia Gemala, Legende din ţinuturi dobrogene