Tatăl meu mi-a povestit că pe atunci când era copil nedat la şcoală, în timpul războiului mondial, bunicul meu l-a luat într-o zi la “câşărie”, în apropiere de Mangalia, acolo unde îşi ţinea cele câteva zeci de oi pe care armata nu apucase încă să i le rechiziţioneze.
Era o seară de primăvară, atunci când s-au adunat împreună cu ciobanii în apropierea ţarcurilor şi au început să pregătească de mâncare. Tocmai fusese tăiat un miel, iar mare parte din carnea macră a fost trimisă la popota ofiţerilor nemţi, pentru un festin destinat celor din forţele de ocupaţie. Bunicul i-a spus atunci că vor mânca arumaia, o reţetă făcută din ce carne mai rămăsese, dar mai ales din măruntaiele animalului sacrificat. Intestinele au fost înfăşurate pe frigărui de lemn, iar din loc în loc se învecinau cu bucăţi de carne şi cu alte părţi de organe. Feliile de ceapă înveleau sulul de carne, “stropit” cu mult condiment. Cele 8-10 frigărui au fost apoi puse pe jarul încins în curtea căşăriei şi ţinute la foc până s-au făcut îndeajuns de bine. Bunicul s-a supărat tare, atunci când tata l-a întrebat cum se numeşte mâncarea aceea făcută din resturi. I-a spus că „arumaia” este cea mai bună mâncare pe care o poţi face afară, la foc şi i-a dat să mănânce din prima frigăruie. Octogenar acum, tata îmi povesteşte că niciodată nu a mai simţit savoarea dată atunci de arumaia bunicului, indiferent ce altceva a mâncat de-a lungul timpului. Aromânii au o bucătărie extrem de variată, dar frigăruia aceea din organe de miel nu şi-a mai găsit locul în paleta de tradiţie gastronomică, din motive necunoscute…