Este o zi uscată de vară, cu 30 de grade Celsius la ora 9 dimineaţa şi mă îndrept spre Histria. Valurile de căldură dansează dincolo de parbrizul maşinii şi distorsionează imaginile stepei dobrogene. Şoseaua este goală, de parcă sunt singurul care a cutezat să iasă astăzi pe drumurile pe care asfaltul ameninţă să devină în scurt o pastă lipicioasă şi întunecată. Parcarea de la Muzeu este goală, aşa că Loganul îşi alege liniştit locul de oprire. Doi câini stau tolăniţi la umbra restaurantului şi nu se obosesc nici măcar să mă latre. Intru în Muzeu, unde este, în sfârşit, răcoare. Custodele mă primeşte amabil şi îmi indică poziţia obiectelor pe care vreau să le fotografiez. Mă plimb liniştit, văzându-mi de pozele mele, până la un moment dat, privirea îmi este atrasă de nişte tuburi mari de piatră, aflate la etaj, chiar lângă geam. Eticheta de pe unul dintre ele îmi aminteşte că este vorba de fragmente ale unui apeduct roman de la Fântânele. Nu sunt piese de artă, dar ascund o poveste extrem de interesantă. Cer detalii, iar custodele îmi povesteşte că, aşa cum au făcut în întreaga lume, romanii au construit apeducte şi la noi. “Aveau nevoie de apă dulce, potabilă, pentru un oraş care număra zeci de mii de locuitori. Aşa că au luat-o de la Fântânele, de la aproape 30 de kilometri distanţă”, îmi spune domnul Stan. Aflu că de-a lungul timpului, cei de la Histria au construit nu mai puţin de 3 apeducte, de la Fântânele până în cetate, pentru a aduce apa atât de importantă. Unul dintre apeducte, cel din secolele II-III aproviziona cu apă potabilă cel puţin 10.000 de locuitori. Chiar înainte de anul unei distrugeri carpo-gote (248 d.H), apeductul de la Fântânele aducea zilnic la Histria o cantitate de apă dulce estimată undeva între 10.000 şi 30.000 de litri. Informaţiile sunt surprinzătoare şi mă decid să nu mai stau la Muzeu şi să merg la faţa locului. Părăsesc parcarea urmărit de lătratul câinilor care par să se fi trezit din domnolenţă, graţie discuţiilor noastre despre apă. Pe drum îl sun pe George, bunul meu prieten de la Fântânele şi stabilim să ne vedem în mijlocului comunei. În timp ce îl aştept, încerc să îmi imaginez construcţia care pornea din acea zonă spre Histria. Geniul inginerului roman necunoscut făcuse ca pe o zonă plană să creeze pante de scurgere care să permită transportul până la marea cetate. George a răsărit dintr-o dată lângă mine, smulgându-mă din visare. Îmi povesteşte surâzând că s-a jucat în copilărie pe lângă ruinele apeductelor şi printre cele ale unei aşezări civile antice, aflate în apropierea satului modern. A vorbit cu istorici de la Constanţa şi a aflat că baza de plecare a apeductului era păzită de militari iar oamenii liberi care locuiau în aşezarea civilă munceau, cei mai mulţi dintre ei, la întreţinea obiectivului. Visul lui George este să facă la Fântânele un muzeu care să le amintească trecătorilor cât de importantă era această localitate, pentru întreaga regiune. Este greu însă să obţii piese de la muzeele unde fragmentele de apeducte au fost împrăştiate de-a lungul timpului. “Nu o să renunţ” îmi spune şi simt că are dreptate. Când plec din comună, încerc deja să văd apeductul reconstituit pierzându-se în zare, spre drumul său spre Histria şi la baza sa, turişti din toate colţurile lumii care ascultă povestirile ghizilor.. Orice om are dreptul să viseze….

[codepeople-post-map]