“Turceasca”! Aşa îi spuneau Dobrogei noastre rumânii din celelalte provincii, pe vremea când ţinutul de la mare se afla încă sub stăpânirea otomanilor. În Turceasca a ales să se aşeze şi Gavrilă Coman din Răşinari, un cioban devenit haiduc. Povestea acestuia a început la Sibiu, unde îşi făcea armata. Într-o zi, un sergent a vrut să îl bată cu o curea pentru cine ştie ce faptă iar Gavrilă l-a luat de brăcinari şi l-a aruncat pe fereastra casei de garnizoană. Din păcate, omul şi-a rupt gâtul iar fostul cioban a fugit de lege, ajungând în cele din urmă pe meleagurile noastre.

A început să îi prade pe bogaţi la drumul mare iar soldaţii Paşei, trimişi să îl prindă, nu reuşeau niciodată să îi dea de urmă. Când se nimerea să îl ajungă, gloanţele lor treceau pe lângă el de parcă ar fi fost fermecate. Ţăranii povesteau că nu era lucru curat cu Gavrilă acesta: putea chiar prinde glonţul în aer şi îl arunca înapoi spre cel ce îl trăsese. Aşa i se dusese vestea haiducului, care din om obişnuit ajunsese mai ceva ca zmeii din basme.

Într-o zi, Gavrilă a ajuns la Tulcea, unde paşa făcea nuntă mare pentru fiul său. Era zi sfântă pentru turc, care promisese ca în acea zi să nu lege şi să nu cerceteze pe nimeni pentru vreo faptă rea, ci doar să se bucure şi să petreacă.  Şi pentru că aşa era obiceiul, în timpul nunţii se ţineau şi “pehlivănii”, lupte voiniceşti, trânte cum le spuneau rumânii sau kureş cum le ziceau musulmanii. Spaima tuturor era un arap (arab) uriaş, care îi punea repede la pământ pe toţi luptătorii. Gavrilă, voinic, dar mai ales cu minte s-a dus şi el să îşi măsoare puterile cu namila. S-a uns cu untelemn pe trup, cum era obiceiul şi s-a luat la trântă. Scăpa haiducul mereu din strânsoarea namilei…

Când s-a săturat Gavrilă de “dansat” cu arapul l-a prins deodată pe acesta de brâu, l-a ridicat deasupra capului, cât era cela de mare, şi l-a zvârlit la pământ. Pământul a duduit, muzica s-a oprit iar Harapul… a leşinat… I-a tras Gavrilă câteva palme, ca să îl trezească. A umblat apoi vorba că Harapul, însoţit de mulţi tovarăşi l-a căutat pe rumân ca să se răzbune, nu atât pentru premiul pierdut, ci mai ales pentru ruşinea palmelor acelea. Şi mai povesteau ţăranii că cel ce i-a zis Harapului să stea locului şi să nu mai ţină duşmănie ar fi fost chiar Paşa, ce îşi ţinuse cuvântul că nimeni nu va avea de suferit de pe urma celor petrecute la nunta sa.

Că paşa l-a tot căutat apoi pe Gavrilă să îl lege pentru haiduciile lui, asta e altă poveste, aşa era în firea lucrurilor. Gavrilă a scăpat după nunta de la Tulcea şi şi-a continuat faptele. Într-o zi, Haiducul i-a spus unui tovarăş al său, Licoi, şi el din Răşinari, să meargă împreună la Babadag, unde aflase că sub o cişmea ar fi fost ascunsă o comoară de demult. Licoi nu s-a învoit iar Gavrilă a mers singur.

Soarta însă a făcut ca doar o zi înainte de a ajunge haiducul, un văcar din munţi să dea din întâmplare peste lada ceea ce aur şi să o ia cu el. Gavrilă l-a căutat zile bune, ca să i-o fure dar nu l-a mai găsit. Zile multe oricum nu a mai avut Haiducul. L-a pedepsit Dumnezeu pentru blestemăţiile sale şi i-a dat o boală grea de stomac, ce l-a prăpădit de tânăr. De pe urma sa a rămas doar povestea…

Bibliografie – De la bătrânii dobrogeni (culegeri Titus Cergău); Monografia oraşului Babadag – Cintian Bărbuleanu

sursă foto + descoperă.ro – pistoale haiduc

[codepeople-post-map]