Familia sa număra opt suflete! Şase copii îi dăduse Allah bunului Mustafa, ca acesta să aibă parte de bătrâneţi liniştite, alături de femeia lui. Pe pământurile valahe se aşezase cu ani buni în urmă, împreună cu alţi câţiva semeni de-ai săi din Anatolia, şi de atunci, trudea zi şi noapte, încercând să le facă stare urmaşilor săi. Îi plăcea atât de mult pământul acesta bogat, pe care şi-l doriseră de-a lungul vremii atâtea seminţii nomade…
În curtea sa sădise cu dragoste şi mare grijă un salcâm (salkâm) mlădios, sub care gândea să îşi petreacă bătrâneţile liniştite. Mereu veselă, aşa cum îi spunea şi numele, soaţa lui, Feriha râdea de el zicând că până să ajungă la bătrâneţe, salcâmul lui o să se usuce în vântul uscat al stepei, iar el o să se ferească de soare, stând doar la umbra streaşinei. Anii însă treceau iar salcâmul lui Mustafa îşi trăgea cu nesaţ seva din pământul acela bun şi roditor, şi devenea din ce în ce mai puternic şi mai viguros.
După timpuri bune de pace, începură însă şi nenorocirile. Mai întâi se abătu asupra lor o molimă nenorocită ce îi luă în raiul lui Mahomed două dintre fetele mai mici. Apoi, unul dintre băieţii mari, Kemal îi muri şi el tot de o boală ce îi măcinase din pricini neştiute măruntaiele. Meli, cea mai frumoasă floare a sufletului lui se mărită şi plecă de lângă ei, ducându-se în satul de departe al bărbatului său. Apoi veni războiul şi Adnan plecă la oastea sultanului, să poarte cu ruşii un război ce nu era al său…
Şi de parcă Allah nu îl pedepsise destul (pentru vini neştiute), Mustafa rămase fără niciun copil în curte, după ce Demir plecă la Kiustenge să facă negoţ, nevrând să mai rămână în sat şi călcând astfel tradiţia neamului lui. Feriha muri şi ea, mai mult de dor şi suferinţă, aşa că într-o bună zi, Mustafa se trezi singur în gospodăria lui trainică. Muncea la fel de mult ca în tinereţe, iar seara se aşeza sub salcâmul lui crescut acum înalt şi frumos.
Bătrânul se uita mereu la poartă, aşteptând în fiecare seară să îi vadă intrând, fie pe Meli, fie pe Adnan, fie pe Denir. Uneori stătea la poveşti cu vecinii şi îşi spuneau cu toţii cât de adevărată era o vorbă din bătrâni, aceea că “un tată poate îngriji opt copii, dar opt copii nu pot îngriji un tată”.
Într-o zi, în satul lui veniră să se aşeze şi câteva familii de români liniştiţi şi muncitori. Mustafa se înţelese cel mai bine cu Teodor Comănescu, gospodarul ce adesea intra în curtea bătrânului turc, pentru a sta şi a vorbi la umbra salcâmului. La acea vreme, valahii ziceau deja că sunt din satul lui Mustafa , cel de lângă pom. Chiar şi orânduirea de la oraş începuse să scrie în acte că acel cătun se numeşte Mustafa Acî (Aci).
Bătrânul păstor muri singur şi doar câţiva vecini români şi turci îl plânseră, căci copiii lui duşi printre străini nu s-au mai întors acasă niciodată. Acum, satului lui îi spune Comana, poate după numele lui Comănescu, dar bătrânii mai vorbesc încă de cel ce a întemeiat aşezarea, Mustafa, Cel de lângă Pom… Cât despre salcâm, se zice că s-a uscat dintr-o dată, la doar câteva zile, după ce bătrânul care îl plantase a plecat în Raiul lui Mahomed…
Sursă foto – wikipedia.org
[codepeople-post-map]
