Pe 22 iulie 1456, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, a repurtat o strălucită victorie împotriva puternicei armate otomane conduse de Mahomed al II–lea, cuceritorul Constantinopolului.

Belgradul, formidabila fortăreaţă de la Dunăre, era un obstacol major în atacarea Ungariei și pătrunderea spre inima Europei creștine. Bine întărită și apărată în mod natural de țărmurile înalte ale râului Sava și fluviului Dunărea, cu partea dinspre uscat protejată “de un zid dublu foarte înalt și de un șant adânc și mlăștinos și plin de ape”, orașul nu constituia o pradă ușoară. Mai mult, cronicarului Critobul din Imbrosconform, o “garnizoană destul de mare de unguri războinici și toți înarmați în zale” era cantonată între zidurile fortăreței.

Iancu de Hunedoara, conducător al Transilvaniei într-o perioadă în care celelalte două Țări Române erau obligate să fie aliatele turcilor, a fost informat de spionii săi din Balcani despre pregătirile de război ale turcilor, despre atelierele din Macedonia care turnau tunuri și fabricau diverse alte arme, despre flota care se aduna la Vidin și despre armata otomană care se aduna la Adrianopol.

Sarcina pregătirilor a căzut aproape în totalitate pe umerii şi banii lui Iancu. Principele român a aprovizionat Belgradul în perspectiva unui asediu îndelungat, a lăsat suplimentat numărul soldaților din cetate cu o mică garnizoană, a început armarea unei flotile de pe Dunăre cu 200 de corvete. Totodată, Iancu a început organizarea unei armate bazate, în principal, pe trupe de mercenari cu experiență, cărora se alăturau și câteva steaguri nobiliare de cavalerie, în total aproximativ 20.000 oameni. Încă 20.000 de cruciați, majoritatea țărani înarmați și dornici să lupte cu ”necredincioșii” au venit la chemarea călugărului franciscan Giovanni da Capistrano. 

De partea cealaltă. Mahomed împresura Belgradul cu o armată care număra aproape 70.000 soldaţi, ieniceri și spahii. Turcii au început asediul cetății la 4 iulie 1456, cu tiruri ale tunurilor mari, turnate din bronzul statuilor jefuite din Constantinopolul proaspăt cucerit. Mihail Szilagyi, cumnatul lui Iancu de Hunedoara și comandant al garnizoanei, se opunea cu o armată de zece ori mai mică, puțin peste 6000 de oameni, locuitorii oraşului care putea lupta și circa 40 de nave. Profitând de un atac al flotei, Iancu a pătruns în oraș cu întăriri și provizii pentru apărători.
După două săptămâni de bombardamente, zidurile Belgradului erau sparte în mai multe locuri, iar, pe 21 iulie, sultanul a ordonat un asalt general. După o noapte de lupte aprige, turcii au pătruns în oraş şi au început asaltul fortăreței centrale belgrădene. Iancu a ordonat ca materiale inflamabile să fie aruncate asupra asediatorilor şi să fie aprinse, inclusiv în șanțurile săpate strategic de-a lungul zidurilor exterioare. Astfel, un zid de foc s-a ridicat între ienicerii care pătrunseseră adânc în fortificaţie şi restul trupelor otomane. În lupta cruntă ce a urmat, soldaţii lui Szilagyi i-au masacrat pe toţi ienicerii.
Simțind confuzia din mijlocul trupelor otomane, țăranii de sub comanda călugărului Capistrano au început să hărţuiască trupele din faţa lor. Iancu a observat mişcarea de pe câmp şi a început la rândul său atacul asupra otomanilor, cu gândul să le anihileze acestora artileria. Luaţi prin surprindere, turcii au început să se retragă în dezordine. Cei 5.000 de ieniceri din jurul sultanului au încercat din toate puterile să oprească atacul ungar şi să reorganizeze apărarea, dar creștinii au capturat tunurile otomane și au reușit să le țină, în ciuda a trei contraatacuri inamice. Nici chiar exemplul personal al sultanului nu a putut să schimbe ceva, acesta fiind rănit de o săgeată în picior, pierzându-și cunoştinţa. Iancu de Hunedoara a fost rănit și el spre finalul bătăliei.

Papa Calixt al III-lea l-a supranumit pe Iancu drept „atletul cel mai puternic, unic al lui Cristos” și a ordonat ca toate clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase la amiază ca o reamintire pentru credincioși privind apărarea cetății Belgradului. Acest obicei există și astăzi iar trasul clopotelor la amiază este atribuit în mod expres victoriei obținute de Iancu împotriva turcilor, împotriva prigonitorilor creștinismului.

Victoria asupra turcilor la Belgrad a încetinit considerabil avansul otomanilor înspre Europa Centrală pentru o vreme. Iancu de Hunedoara îsi lua revanşa în faţa otomanilor, plătind însă cu viaţa această victorie, el murind de ciumă la 11 august 1456. Despre acest trist eveniment scrie cronicarul polonez Dlugosz: “moartea lui a fost păgubitoare nu numai țării Ungariei, ci întregii lumi creștine, căci nimeni nu se afla printre principii și baronii unguri care să ducă mai cu însuflețire lupta împotriva turcilor.“

Unul dintre cei mai mari comandanți militari ai Europei medievale se stingea astfel din viață, cenotaful său fiind depus în catedrala romano-catolică din Alba Iulia. Pe piatra sa funerară stă înscris „s-a stins lumina lumii”.

Sursa: Historia, foto: Historia

0 Comentarii

Lasă un comentariu

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate