Pe 21 iunie 1848, Andrei Mureșanu a lansat poezia „Un răsunet”, care ulterior a devenit Imnul Național al României, cunoscut sub denumirea „Deșteaptă-te, române!”.

Acum 174 de ani (în 1848), în publicația „Foaie pentru minte, inimă și literatură” a apărut poezia „Un răsunet”, scrisă de Andrei Mureșanu. Începând cu 24 ianuarie 1990, această poezie, acompaniată de muzica lui Anton Pann, a devenit Imnul Național al României, sub titlul „Deșteaptă-te, române!”. Poemul „Un răsunet”, creat și tipărit în perioada Revoluției de la 1848, a fost pus pe note muzicale în ziua în care autorul l-a recitat unor prieteni din Brașov, fiind interpretat pentru prima dată într-o grădină din Șchei, Brașov, și nu la 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea, cum se crede în mod obișnuit (deși nu se știe cu exactitate ce cântec patriotic a fost interpretat atunci, s-a presupus că era acesta).

Se presupune că poezia a fost un răspuns la creația „Către români” a lui Vasile Alecsandri. Originea melodiei imnului este incertă. Unii o atribuie lui Anton Pann, alții lui Gheorghe Ucenescu, un discipol al lui Pann.

Imnul a fost cântat în fiecare conflict din România, insuflând curaj națiunii. A fost adoptat oficial ca imn național în 1990, după Revoluția Română din 1989. Autorul versurilor imnului național, „Deșteaptă-te, române!”, este poetul și revoluționarul transilvănean Andrei Mureșanu. Poezia a fost scrisă și publicată în timpul Revoluției de la 1848, sub titlul „Un răsunet”. A devenit rapid imnul revoluției, fiind numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. După ce a fost cenzurată, versurile au fost publicate în „Foaie pentru minte, inimă și literatură”.

Melodia imnului își are originea într-un text religios, cântecul „Din sânul maicii mele”. G. Ucenescu, pe vremea aceea învățător la școala românească din Șcheii Brașovului, a adaptat melodia pentru „Deșteaptă-te, române!”. El povestește cum Andrei Mureșanu a ales melodia la o petrecere în grădina parohului Bonifatie Pitiș în 1848. Ucenescu a cântat melodia, iar Mureșanu a scris poezia pe baza acesteia. Imnul a fost cântat pentru prima dată la acea petrecere.

„Deșteaptă-te, române!” a devenit rapid un cântec popular printre români. A fost interzis de regimul comunist, dar a revenit ca imn național după Revoluția din 1989. Există controverse legate de autorul melodiei și locul primei interpretări. Unii cred că melodia a fost compusă de Anton Pann, mentorul lui Ucenescu. Alții consideră că a fost preluată din folclorul românesc. Locul primei interpretări este de asemenea contestat. Unii spun că a fost la Brașov, alții la Râmnicu Vâlcea.

Indiferent de originile sale exacte, „Deșteaptă-te, române!” rămâne un imn național semnificativ pentru România. Versurile sale patriotice și melodia inspiratoare au unit românii de-a lungul secolelor. Lucrarea are cinci strofe și un refren care vorbesc despre trezirea la conștiința națională a românilor, unitatea lor și lupta împotriva dușmanilor. Versurile sunt pline de metafore și simboluri patriotice, iar tonul este solemn, patriotic și optimist.

„Deșteaptă-te, române!” e un simbol important al identității naționale a României, fiind un imn care unește românii din toată lumea și este cântat cu mândrie la evenimente oficiale și sărbători naționale. „Deșteaptă-te, române!” este un imn național puternic și emoționant, care reflectă istoria bogată și cultura vibrantă a României. Este un imn care inspiră patriotism, unitate și speranță pentru un viitor mai bun.

VERSURI
Deșteaptă-te, române!
Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 și 11.
Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte,
La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna națiune, ai voștri strănepoți,
Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viața-n libertate ori moarte!” strigă toți.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Și oarba neunire la Milcov și Carpați!
Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,
Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,
În astfel de pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inima duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!
Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,
Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost’ pământ!