Una dintre legendele plajei Mamaia ne întoarce în timp câteva sute de ani, pe vremea când Dobrogea era încă sub stăpânire otomană. Povestea spune că, într-un sat dintre Dunăre și Mare, trăia o moldoveancă frumoasă și aprigă, văduva unui viteaz dobrogean, ce căzuse cu ani buni în urmă, într-o revoltă împotriva stăpânirii turcești. Femeia locuia împreună cu fiica sa Constantina, la fel de plăcută la înfățișare ca și a sa mamă.

Pentru că și moldoveanca (căreia fata îi spunea Mamaia) luptase cu arma în mână, împotriva Înaltei Porți, pașa din Silistra hotărî să o ia roabă și o aduse în cetatea de la Dunăre, în care el stăpânea. Pașa doar auzise de vitează, dar de văzut, o văzu abia acum și pe dată se îndrăgosti de ea. Dar pentru că la Silistra erau atunci tulburări mari, ofițerul hotărî să o trimită pe Mamaia să stea mai departe de primejdii și îi făcu o casă mare și frumoasă într-un loc pe malul Mării, unde astăzi se află stațiunea Mamaia. Dar să ținem seama că pe atunci nu era plaja așa cum o știm acum, ci iarba și pomii se pierdeau direct în apă, iar nisip era puțin, doar o fâșie îngustă. Pe atunci, în aceste locuri se ridica un sat bogat, în care locuiau deopotrivă și români și musulmani. Cu toții o respectau pe Mamaia și o țineau tare dragă și pe fiica ei, dar amândouă erau mereu triste și nu se prea amestecau cu restul satului.

Într-o zi, când la Silistra nu mai erau tulburări, pașa își aduse aminte de frumoasa moldoveancă și trimise o barcă mare cu oșteni să o aducă pe româncă, numai pe ea, înapoi în orașul său. Soldații o găsiră singură pe Mamaia, o luară cu forța în barcă și părăsiră țărmul. Femeia începu să strige după ajutor și atunci o auzi și Constantina sa. Fata intră în mare, încercând să ajungă la mama sa, dar apa era tare adâncă. Înțelegând că fiica sa se va îneca, fără doar și poate, Mamaia începu să se roage la Dumnezeu să îi salveze copilul. Deodată, se și petrecu minunea: sub picioarele fetei începu să se tot ridice o punte largă de nisip, ce o scotea din apă și o îndepărta de primejdie. Dar fata tot alerga după barcă, astfel că fâșia de nisip se mărea și se tot mărea…

Dar Dumnezeu mai făcuse o minune: Turcii au văzut că Mamaia dispăruse din barcă. Nu se aruncase în apele Mării, ci ea fusese transformată în acea punte de nisip ce îi salvase viața Constantinei. Otomanii au plecat înapoi cu mâna goală, iar Constantina a crescut, s-a măritat cu un român vrednic și au trăit fericiți în acele locuri, aproape de plaja Mamaiei. Așa ne spune legenda că s-a format această plajă frumoasă și largă a litoralului nostru, apreciată nu doar de către rumâni, ci chiar de o lume întreagă…

Povestea de dragoste

O altă legendă ne spune că, în urmă cu sute de ani, pe malul lacului Siutghiol, în locul în care astăzi se găsește stațiunea Mamaia exista stâna unui român pe nume Costea Alisandru. Adesea, la stâna mocanului trăgea pașa de Babadag, care venea cu diverse treburi la Constanța.

Cei doi se cunoșteau de ani buni și turcul rămânea adesea în casa românului, luând masa cu familia acestuia. Costea avea o soție pe nume Lia și o fată frumoasă. Când pașa a mai îmbătrânit a început să își ia în peregrinările sale și fiul adolescent pe nume Enver. Tânărul s-a îndrăgostit de fata lui Costea și s-a hotărât să o răpească.

A luat-o pe fată într-o barcă, dar tânăra s-a opus și tot striga „Mama Lia, Mama Lia”, chemându-și mama în ajutor. Tot încercând să scape de Enver, fata a căzut în apă și s-a înecat. Disperat, tânărul a sărit după ea, dar nu a mai putut-o salva. Căutând trupul fetei, Enver tot striga MamaIa, MamaIa, cerând la rândul său ajutor, cum auzise de la ea. Enver s-a înecat și el, iar în apropiere de locul tragediei, tatăl său, pașa de Babadag a construit o moară, în jurul căreia ulterior s-a întemeiat un sat, care a luat numele Mamaia.

bibliografie – Eugenia Doina Gemală – Legende din ținuturi dobrogene, Dobrogea sâmbure de legendă