Acum mai bine de două mii de ani, pe aceste tulburate meleaguri de la mal de Pont trăia un puternic rege al geţilor pe nume Zoltes. Aprig şi viteaz ca nimeni altul, el se războia cu toate seminţiile pământului ce veniseră în bătrâna Sciţie pentru a pune mâna pe bogăţiile de aici. Multe izbânzi reuşise Zoltes dar anii treceau repede iar braţul său devenea tot mai nesigur, pe măsură ce numărul duşmanilor devenea parcă din ce în ce mai mare. Într-un an, o armie numeroasă a unui neam aproape neştiut (era vremea când romanii încă se luptau între ei în ţara lor) se abătu cu gând de război pe tărâmul dintre Dunăre şi Mare. Atunci Zoltes merse în peştera marilor preoţi pentru a-i întreba care este scăparea din această primejdie. Se gândea regele că va trebui să îi sacrifice Marelui Zeu un tânăr războinic – mesager al cerurilor – aşa cum era adesea obiceiul înaintea marilor bătălii. Preoţii din peştera Bătrânilor Munţi îi deteră însă un alt răspuns: Nu puteau scăpa de primejdie decât dacă Regele îşi sacrifica propria fiică, pe frumoasa Sandrada. Cu ochiii înlăcrimaţi, Zoltes încuviinţă acest teribil sacrificiu. În cortegiul ce îl însoţise însă la preoţi se găsea însă şi un bătrân oştean ce o iubea pe prinţesă ca pe propria sa fiică, răpită pe vremuri de o boală. Şi acest războinic fugi repede în cetatea geţilor şi îi spune Sandradei ce alegere fusese făcută. Fără să stea prea mult pe gânduri, fata fugi din cetate la miez de noapte, călare pe un armăsar iute ca focul şi însoţită doar de câinele ei credincios Tvogo. Şi se ascunse în adâncurile pădurii, la zile distanţă de pământurile tatălui său, într-o poiană fermecată, nebătută de picior omenesc. O căutară geţii zile bune, fără izbândă, dar se lăsară în cele din urmă păgubaşi, căci nu mai era timp de căutări. Duşmanul venise şi bătea la porţile cetăţii. Se dădură lupte grele dar veneticii erau mult prea mulţi. Muri Zoltes în luptă, cetatea sa fu distrusă iar neamul său împrăştiat. Când află ce se întâmplase, tănăra prinţesă jeli neîncetat trei ani, socotindu-se vinovată pentru nenorocire. Într-o amiază, în pădurea Sandradei ajunse însă şi un tânăr de neam străin, poate scit, poate grec, poate altă seminţie, cine îl mai poate ştii… El o împiedică pe fată să îşi ia viaţa şi rămase cu ea, acolo, în adâncul codrilor. Îşi întemeiară o familie, îşi făcură case trainice şi gospodării bogate. Cu timpul veniră acolo şi alte familii ce fugeau de războaiele de la Pont. Aşezării lor lumea îi spuse mai târziu Satul Nou, sau după limba romanilor Vicus Novus, pe care noi îl ştim acum de Babadag. Dacă a fost Sandrada vinovată sau nu de pieirea neamului ei, la întrebarea aceasta numai Marele Zamolxe poate răspunde…
Bibliografie –Cintian Bărbuleanu – Monografia oraşului Babadag (adaptare)
[codepeople-post-map]
