luni, octombrie 18, 2021
Apariții divine pe câmpuri de luptă

O să încep prin a spune că nu cred atât în materializarea imaginii unui erou legendar pe câmpul de luptă, cât în reflecția acestuia în mentalul colectiv, într-un moment foarte greu, când psihicul omului caută orice ajutor posibil și orice cale de supraviețuire.

Experiențele de pe front, pe măsură ce tehnica s-a perfecționat, au devenit tot mai șocante. Există mărturii despre soldați care alergau cu viteză pe cioate, pe câmpul de luptă, convinși fiind că încă mai au picioare. Unii strategi militari vorbeau despre efectele terapeutice ale fricii sau despre cum ea poate fi transformată în curaj și cum poate ajuta la câștigarea bătăliilor. Educația patriotică, cultul eroilor, au creat anumite așteptări în subconștientul colectiv, așa precum a făcut-o și educația religioasă, credința în miracole, în puterea supranaturală a sfinților sau a sfintei treimi.

Până și Maxim Gorki, fondator al realismului socialist în literatură, recunoștea că „personalitatea devine focarul a mii de voințe care au ales-o ca organ al aspirațiilor lor și ni se arată drapată în minunatul veșmânt de lumină al frumuseții și al forței, sub focul scânteietor al năzuințelor poporului său… Indiferent cine ar fi această individualitate, important este faptul că toți eroii ni se înfățișează ca niște depozitari ai energiei colective, ca niște reprezentanți ai năzuințelor care însuflețesc masele.”

Cine putea apărea la Plevna, pentru a lupta încă o dată cu turcii, dacă nu Ștefan cel Mare și Sfânt, cea mai deplină şi cea mai curată icoană a sufletului poporului român (Nicolae Iorga) ? O consemnare scrisă de pe vremea Războiului de Independenţă din anul 1877 relatează că în asediul îndelungat al cetăţii Plevna, mai mulţi ostaşi ar fi spus că în toiul bătăliilor, pe câmpul de luptă a apărut însuşi Ştefan cel Mare, semănând însufleţite printre oştenii români care au obţinut, în cele din urmă, victoria. La mijlocul secolului XIX figura domnitorului era încă pregnant prezentă în viața oamenilor de rând, cântat fiind în balade, povestiri, poezii, cântece laice și religioase. În Moldova lui Ştefan se ştiau şi unele lucruri minunate despre marele înaintaş. Astfel se zicea „că el a murit şi că pe mormântul lui a ars trei zile şi trei nopţi o lumină, pe care n-o aprinsese nimeni. Moartea nu i-a luat simţirea şi când neamul lui suferă, strămoşul plânge în mormântul său”. Că va veni vremea când se va scula, pentru a face dreptate poporului său şi a-i asigura pacea şi fericirea definitivă. După aceea se va „culca iarăşi în mormântul lui de la Putna, dormind acum pe veci cu drepţii”. Astfel, în imaginarul colectiv, Ștefan este asimilat lui Mesia.

De altfel, contactul lui Ștefan cu lumea sfinților ar fi avut loc din copilăria viitorului domnitor. În lucrarea sa „Ştefan cel Mare şi Sfânt. Tradiţii şi cântece populare”, din 1903, Gheorghe Teodorescu Kirileanu reţine o povestire populară despre perioada copilăriei voievodului care, într-o pădure, a avut revelaţia „unei lumini care ardea nemişcată sub ploaie şi vânt”. Copilul Ştefan atinge lumina, nimerind apoi într-o colibă, ca o chilie, asemănătoare celor ale călugărilor isihaşti athoniţi, unde adoarme, iar lângă el, doi bătrâni se roagă prevestind că Ştefan va fi apărătorul credinţei.

În antichitate existau credințe religioase, care nouă astăzi ne par a fi simple superstiții. adânc înrădăcinate în psihicul colectiv și cu efecte imediate în planul acțiunilor umane. Bătălia de la Tapae, din anul 101 d.H., decisivă pentru soarta primului război daco-roman (101 – 102), în urma căruia romanii au ocupat poziţii hotărâtoare pentru cucerirea Daciei, a fost tranșată și în urma unui eveniment meteorologic. În toiul luptei, când soarta bătăliei era încă indecisă, a izbucnit o furtună puternică. Vântul aducea ploaia înspre daci, care au interpretat aceasta ca pe o dovadă a faptului că, Gebeleizis, zeul dac al războiului și furtunii, le era nefavorabil în acea zi. Un factor total neaşteptat care a determinat retragerea dacilor a fost trăsnetul care a lovit pe unul dintre fruntaşii lor, interpretat probabil tot ca un semn divin (scena este reprezentată pe Columna lui Traian). Așa s-a încheiat o luptă la finalul căruia armata romană a avut atât de mulți răniți încât însuși împăratul Traian și-a rupt hainele pentru a le transforma în bandaje. Dacă în legătură cu locul ocupat de Gebeleizis în panteonul divinităților geto-dace există oarece controverse, episodul relatat mai sus, desfășurat în cadrul luptei de la Tapae, este destul de bine documentat.

Biserica Maicii Domnului din Vlaherne – Blachernae – este o biserică ortodoxă aflată în orașul Constantinopol (astăzi Istanbul, Turcia). Aceasta este cea mai cunoscută și importantă biserica închinată Maicii Domnului, din întreaga capitală a Bizanțului, după Catedrala Sfanta Sofia. Cu toate ca astăzi din biserica inițială se mai păstrează doar câteva ruine, aceasta a rămas vie în conștiința credincioșilor din toată lumea creștină, aflați pururea sub purtarea de grijă a Maicii Domnului. Un celebru eveniment a avut loc în anul 626, când orașul Constantinopol a fost asediat de către avari, în timp ce împăratul Heraclie si trupele sale erau plecați la lupta cu perșii, în Asia Mica. Icoana Maicii Domnului Blachernitissa a fost scoasă în procesiune pe câmpul de lupta de către fiul împăratului absent și de către Patriarhul Sergius (610-638). Avarii au încetat asediul, victoria punându-se intru toate pe seama Maicii Domnului. Toata populația orașului s-a adunat la Biserica din Vlaherne, unde au făcut priveghere toată noaptea, cântând Imnul Acatist al Maicii Domnului.

Poate ultimul caz de creare a unui mit al eroului salvator al neamului românesc este cel al viitorului mareșal, pe atunci general, Alexandru Averescu, comandant al Armatei a II-a în primul război mondial, pe care a condus-o în bătăliile de la Mărăști și Oituz. Din tranșee, generalul va intra în viața politică. Averescu a înființat în 1918 și a condus Liga Poporului (din 1920 va deveni Partidul Poporului) și a fost în trei rânduri prim-ministru (ianuarie-martie 1918, 1920-1921, 1926-1927). Colaborator apropiat al generalului, C. Argetoianu scria în memoriile sale: „În toamna anului 1919, popularitatea lui Averescu ajunsese la apogeul ei. În sate, oamenii îl vedeau în vis, unii jurau că-l zăriseră coborându-se dintr-un aeroplan în mijlocul lor, alții-cei care făcuseră războiul-povesteau că trăiseră cu el în tranșee. Printre țărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aștepta minunea unui trai lipsit de griji și de nevoi. Popularitatea lui era ceva mistic, ceva supranatural și fel de fel de legende începuse să-și facă drum în jurul acestui nou Mesia al neamului românesc. Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, și demobilizații au adus-o în sate cum ar fi adus orice boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile, și izbutise mai întotdeauna să facă față și situațiilor disperate. S-au obișnuit astfel soldații să vadă în el salvatorul și au început încetul cu încetul să încerce protecția lui nu numai pentru nevoile de pe front ci și pentru cele de acasă (…) Ca păianjenul în mijlocul pânzei sale, Averescu sta nemișcat și lăsa muștele să vie. El n-a umblat după popularitate și la începutul războiului nici nu i-a trecut prin cap că așa ceva ar fi posibil”.

Cu destulă greutate și în urma unor stăruitoare insistențe, Alexandru Averescu a acceptat să facă, în toamna anului 1919, o vizită prin mai multe sate din județele Ilfov și Călărași. Constantin Argetoianu relatează modul de desfășurare a acestei vizite: „Întregul traseu era străjuit de țărani așezați pe două rânduri, veniți spontan la auzul știrii că vine generalul. În capul coloanei erau autoritățile, cu popii, cu învățătorii. Averescu cobora din mașină cu mantaua sa albastră, fără galoane, pe care o purtase pe front. Și atunci începea nemaipomenitul spectacol. Bărbații cădeau în genunchi, sărutau poala mantiei albastre, dau din cap, oftau adânc și șopteau Ține-l Doamne, ține-l pentru mântuirea noastră Femeile nu îndrăzneau să se aproprie, dar plângeau toate, cu hohote, și-și împingeau copiii înainte să se atingă ei de mântuitorul lor.”

Țăranii uitaseră cu totul că Alexandru Averescu, în calitate de ministru de război, reprimase răscoala din 1907. Dacă ar fi trăit în perioada medievală, este foarte posibil ca și mareșalul Averescu să fi rămas o icoană în galeria eroilor luptei pentru neatârnarea neamului, care, uneori, în greul luptei, se ivea din ceruri pentru a-și îmbărbăta urmașii. Dar, tributar timpurilor pe care le-a trăit și aproape forțat să intre în politică, Averescu și-a epuizat fantasticul capital de simpatie deținut la începutul anilor ´20 ai secolului trecut, guvernările sale dovedind limpede că între imaginația colectivă și realitate exista o mare diferență.

Prof. drd Dragomir Dragoș Dumitru
Liceul Tehnologic „I. C. Brătianu” Nicolae Bălcescu

Bibliografie
Gorki despre literatură, articole de critică literară, București, 1956.
N. Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904.
Ioan Scurtu, Istoria României în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București.
http://www.crestinortodox.ro/…/biserica-vlaherne-67747…
https://adevarul.ro/…/halucinatii-colective…/index.html

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate