Romanii foloseau diverse dispozitive antice de măsurare a timpului. Potrivit lui Pliniu, cadranele solare, sau ceasurile cu umbră, au fost introduse prima dată în Roma în jurul anilor 293-290 î.Hr., când un ceas solar grecesc capturat de la samniți a fost instalat public. Deși astfel de ceasuri au devenit rapid populare, abia în anul 164 î.Hr. a fost construit special pentru Roma primul cadran solar. Principalul dezavantaj al cadranelor solare era că acestea funcționau doar în zilele însorite, și trebuiau recalibrate, în funcție de latitudine și anotimp. Din acest motiv, au fost adesea folosite ca metodă de calibrare a ceasurilor cu apă (clepsidre), care indicau întotdeauna ora, chiar și în zilele înnorate și pe timpul nopții.
Unul dintre slujitorii consulilor anunța amiaza şi apusul când, privind de pe clădirea Senatului, vedea soarele în anumite poziții, față de orizont
„Singurele măsurători ale timpului, menționate în Legile celor XII table, sunt răsăritul şi apusul. Câțiva ani mai târziu, a fost adăugată și amiaza. Unul dintre slujitorii consulilor anunța amiaza şi apusul când, privind de pe clădirea Senatului, vedea soarele în anumite poziții față de orizont. Dar aceasta se putea face doar în zilele însorite (Pliniu, Istoria naturală 7.212).
Primul cadran solar public de la Roma a fost instalat la mijlocul secolului al III-lea î.Hr., fiind adus ca pradă de război din orașul sicilian Catania, în cursul primului conflict cu cartaginezii. Deși limbile de pe fața sa nu corespundeau cu orele zilei, romanii l-au folosit timp de 99 de ani (Pliniu, Istoria naturală 7.214). Eroarea de calibrare trebuie să fi fost de peste patru grade (Catania 37°31′ N, Roma 41°53′ N).
Blestemat de zei fie omul care a inventat orele şi a instalat pentru prima oară un cadran solar aici și mi-a sfărâmat ziua în bucățele! Când eram copil, burta îmi era cadran solar, fiind mai bună şi mai de încredere decât toate cadranele de azi. Ea spunea când să mănânc (dacă aveam ceva de mâncare). Însă astăzi, oamenii nu mănâncă nici măcar când au ce mânca dacă nu le dictează soarele. Așa că s-a umplut orașul de cadrane solare și majoritatea oamenilor se târăsc de la o oră la alta, chinuiți de foame (citat dintr-o comedie pierdută, scrisă de Plaut și citată în Aulus Gellius, Nopţi attice 3.3.5).”
Potrivit tradiției, în primul calendar folosit în Roma antică, anul începea în martie și avea 10 luni
Anul începea în martie și era format din 10 luni, șase luni cu 30 zile și patru luni cu 31 zile, în total 304 zile. Se termina în decembrie, după care urma un decalaj de iarnă. Se presupune că Numa Pompilius, al doilea rege al Romei, conform tradiției, a adăugat două luni, ianuarie și februarie, pentru a regla decalajul, și a mărit numărul total de zile cu 50, ajungând astfel la 354. Pentru a obține suficiente zile pentru noile sale luni, se spune că a scăzut o zi din lunile cu 30 zile, având astfel 56 zile de împărțit între ianuarie și februarie. Dar, din moment ce romanii dezvoltaseră o superstiție legată de numerele pare, ianuarie a primit o zi în plus; Februarie a rămas cu un număr par de zile, dar întrucât acea lună era dedicată ritualurilor de purificare, acest lucru a fost considerat adecvat. Sistemul permitea ca anul de 12 luni să aibă 355 de zile, un număr impar.
„Inițial, romanii au folosit un calendar lunar (mensis, cuvântul latin pentru „lună”, este înrudit cu termenul englezesc „moon“ – lună). Dar anotimpurile trebuie să fi ieşit rapid din armonia cu calendarul, o situație deranjantă pentru un popor agrar, care avea nevoie să-și desfășoare festivalurile religioase conectate cu semănatul, secerișul și alte munci, la momentul potrivit. Probabil că au fost intercalate (adică adăugate) luni în mod liber, după necesități. Aceste luni intercalate au fost adăugate în februarie, înainte de începutul activităților agricole și militare și înainte ca magistrații să-şi ocupe posturile, în martie.
Primăvara, cu debutul îndeletnicirilor specifice unui nou an, este un început mai natural decât miezul iernii. Astrologia se bazează încă şi azi pe un ciclu care începe primăvara; de exemplu, succesiunea zodiilor horoscopului publicat într-un ziar începe cu Berbecul (21 martie-19 aprilie), deoarece Soarele a intrat sau este pe cale să intre în zodia Berbecului la echinocţiul de primăvară (19-21 martie).
Ca pontifex maximus, lider al colegiului sacerdotal însărcinat cu calendarul religios roman, Iulius Caesar a decretat ca la fiecare an să fie adăugate zece zile, cu o zi suplimentară la sfârşitul lui februarie, la fiecare patru ani. Sistemul iulian a intrat în vigoare în 1 ianuarie 45 î.Hr., după ce un an de 445 de zile reajustase calendarul în funcție de anotimpuri.
Calendarul iulian a cunoscut o decalare față de anotimpuri mult mai lentă decât precedentul calendar roman și a funcționat până la reformele papei Grigore al XIII-lea, în 1582. Ca şi Iulius Caesar, papa Grigore a fost pontifex maximus, dar al religiei creștine.
Reformele gregoriene au fost adoptate treptat de diferite țări europene; Grecia le-a acceptat abia în 1923. Sistemul iulian este încă folosit de Biserica Ortodoxă Rusă şi în mare parte și de Biserica Ortodoxă Greacă.
Romanii numeau anii fie de la AUC (ab urbe condita – de la întemeierea Urbei), adică de la presupusa fondare a Romei, în 753 î.Hr., fie, de obicei, făcând referire la consulii aflați în funcție în perioada respectivă. De exemplu, nașterea poetului Ovidiu (43 î.Hr.) a avut loc în 711 AUC sau în consulatul lui Hirtius și Pansa, consulibus Aulo Hirtio et Gaio Vibio Pansa.”
Când a fost introdusă calculul anilor în funcție de nașterea lui Iisus Hristos
„Calcularea anilor în relație cu naşterea lui Iisus Hristos (adică Anno Domini,,,Anul Domnului”) a fost introdusă în 525 d.Hr. de un călugăr pe nume Dionisius Exiguus (Dionisie cel Mic). Creând acest sistem, Dionisius a fost prima persoană din lumea romană despre care se ştie că a folosit cifra zero, provenită din India şi introdusă prin intermediul erudiților arabi. Se presupune de obicei că simbolul 0 pentru zero este derivat din ouden, prima literă a termenului grecesc pentru „nimic” (literal, „nici măcar unul”).
Uneori, epitafurile consemnează nu doar anii, lunile şi zilele din viața unei persoane, ci chiar și numărul de ore. Pe de altă parte, calculul este adesea mult mai vag, scriindu-se simplu PM (abrevierea standard pentru PLUS MINUS „mai mult sau mai puțin”) și numărul de ani. De exemplu:
- Aici odihneşte Leburna, conducătorul unei trupe de actori, care a trăit mai mult sau mai puțin de o sută de ani. Am murit de câteva ori [în rolurile jucate pe scenă, evident], dar nu mi-a plăcut asta niciodată. Îți doresc sănătate ție, celui care te afli în lumea de deasupra.
- Otacilia Narcisa a ridicat acest monument memorial dragului ei soț, Iulius Timoteus, care a trăit o viață fără pată de mai mult sau puțin de 28 de ani, dar a fost capturat de tâlhari împreună cu cei șapte copii înfiați de noi (Culegere de inscripții latine 3.3980, 6.20307).”
Surse:
„Curiozități romane – Povești stranii și fapte surprinzătoare din istoria celui mai mare imperiu al lumii” – autor J.C.McKeown, Editura All, 2021.
Enciclopedia Britanică