Mi-am îndreptat fizicul, dragi prieteni, către o crâșmă cu nume serios, oarecum ascunsă în centrul Constanței, pe numele ei Casa Domnească. Fiindcă doar cele aproape 70 de kile ale subsemnatului ar fi fost, poate, o jignire la adresa gazdelor ce ne îndemnau la o iamă serioasă în ale burtuielii, am închegat repejor o alianță de conjunctură cu mai serioasele kile ale colegului Cristian Cealera. Să consemnăm așadar, de la început, peste 150 de kile de gurmand mergând la întâlnirea cu ospățul cel boieresc.
Fraților, oamenii aceștia sunt monument de îndrăzneală! Nici nu pot gândi altfel, când meniul cuprinde bunătăți venite din pomelnicele de altădată ale boierilor cu obraz subțire și burdihane groase. Să propui clientului o ciorbă din coadă de vacă e finețe și curaj nebun. Să așezi alături mâncăruri din rață, fără farafastâcuri meditareneene – gen portocale și ananas, ci cu însoțeli serioase și sănătoase, de-ale noastre, din popor, e întruchiparea poftelor strămoșești. Și lângă ele, cocoșul, sfântă lovitură aplicată oricărei diete prostești. Iar stropelile, dragii mei, stropelile vin din fierbintea Oltenie, din orgoliosul Banat, dar și de pe malurile Dunării noastre dobrogene, locuri unde soarele știe să mângâie bobul de strugure, să păcălească zeii și să le fure nectarul pentru gâtlejurile noastre însetate de vinuri neaoșe, cinstite.
Bravi boieri, să n-o lungesc prea mult, așezat în fața atâtor bunătăți, am cedat chemărilor mele de răzeș liber și-am dat atacul fără odihnă în oala cu varză călită, împrietenită de vajnicul bucătar cu o hoardă de cârnați cât glonțul de Kalașnikov și picanți ca praful de pușcă. Odihnită în grăsime exact atât cât i-a trebuit, cu boabe de piper meșteșugit ascunse printre cârlionții rumeniți. Bucătarul casei, Ionuț Chifu, ar fi alăturat un Chardonnay de Ostrov lângă ea. Eu eram în exercițiul funcțiunii, deci am alăturat un bulz boieresc și-o porție de pui tăvălit voinicește în sos de brânzeturi fine. Ah, cum ar fi înotat puiul meu într-un demidulce frunte de Recaș, dar… funcțiunea, bat-o vina… Mai ia un pahar cu apă, na, de clăteală…
Am încheiat prima inspecție cu un iepure la proțap. Eh, aci, n-a fost potriveală la gând și limbă, iepurele era spaniol și gazdele îl cam programaseră pe grabă, fără să-l trimită mai întâi într-o vacanță binemeritată în baițul obligatoriu pentru asemenea întreprindere. Deci, mai bine vă recomand tocănița de iepure din ăla românesc, aflat în prieteșug genial cu doamnele legume. Și fraților, chiar dacă recomandarea chelnerului casei e pentru un alb sec de Ostrov, eu zic să vă încercați forțele cu un roșu sec, tot din sudul județului. Păi, cum, de când a ajuns iepurele pește?!
Mă-ntorc după ciorba aia de cocoș. Neapărat. Nu știu când, în vara asta, dar mă-ntorc…
