Odată de mult, pe vremea când turcii treceau prin foc şi sabie plaiurile provinciilor noastre româneşti, dincolo de Prut, în Basarabia, exista un sat numit Selişte. Erau oameni harnici şi gospodari, dar nu puteau avea acei români parte de linişte, căci armatele Semilunii se gândiră într-o zi să vină asupra lor, cu gânduri de jaf şi pradă. În acel sat al seliştenilor trăia şi un tânăr român, care, cine ştie cum, ajunsese să lege prietenie strânsă cu un soldat turc, ce îşi ducea viaţa într-o tabără din vecinătate. Turcul, într-o seară de vară, în timp ce stătea la focul taberei cu semenii săi, auzi planul acestora de a distruge Seliştea, în ziua ce avea să vină. Otomanul nu era deloc om rău la suflet şi se necăji peste măsură auzind că oastea îi va ucide pe toţi românii din sat.
La adăpostul nopţii şi neştiut de nimeni, merse să îşi vestească prietenul de primejdie. Îl găsi grabnic pe român şi îi spuse de urgia ce avea să se abată asupra satului. O singură rugăminte avu turcul, una îngrozitoare, aceea ca băiatul să nu mai spună nimănui de atacul otoman, căci altfel avea să îl dea pierzaniei şi pe el, vestitorul. Cu groază şi amar în suflet, băiatul valah se învoi, dar ceru să mai scape de la moarte pe încă cineva, pe iubita inimii sale. Se tocmiră aşa, şi a doua zi, la ceas de sărbătoare creştinească, când toată suflarea Seliştei se adunase la biserică, flăcăul îşi luă fata şi plecă din satul ce urma a fi făcut scrum. Ascultaseră sfatul turcului şi încălecaseră pe cai tărcaţi, precum cei ai otomanilor, pentru ca aceştia, când i-or vedea de la distanţă, să creadă că sunt de acelaşi neam cu ei. Aşa reuşiră cei doi îndrăgostiţi să scape de grozăvie şi să fugă dincolo de Prut. În urma lor, doar sânge şi moarte: turcii nu lăsară pe nimeni din Selişte să scape în acea zi şi făcură una cu pământul satul românilor.
Anii trecură şi când ura turcului asupra românilor se mai potoli, cei doi iubiţi, acum însoţiţi prin taina cununiei, se întoarseră din bejenie, în locurile în care altădată copilăriseră. Erau însoţiţi acum şi de alte familii de români şi cu toţii se aşezară să facă sat, chiar pe vatra fostei Selişte. Trăiră ani buni în pace, fără să mai aibă vreo pricină cu otomanii şi îşi duseră vieţile în linişte şi orânduială. Când domnii Moldovei făcură pace pe acele tărâmuri, satul îşi schimbă numele în Sturzeni, după boierul Sturza, ce avea multe pământuri în jurul satului. De soarta celor doi iubiţi, nu mai ştim mai nimic, dar poate că au apucat bătrâneţi liniştite, acolo în satul lor, de lângă Rişcani, la aproape 200 de kilometri de Chişinău…
[codepeople-post-map]
Sursă poveste şi foto deschidere – sturzeni.wordpress.com (adaptare)
