joi, iulie 9, 2020

Pe 29 aprilie 1091, Bătălia de la Levounion consfințește începutul sfârșitului puterii pecenegilor în Balcani, dispariția lor ca amenințare militară pentru Bizanț și decăderea lor în spațiul românesc, unde sunt înlocuiți, treptat, de cumani.

În anul 1090, pecenegii au invadat posesiunile din Balcani a Bizanțului. Armata bizantină a împaratul Alexios I Comnen era complet depășită numeric de invadatori, însă a primit un ajutor neașteptat, 40.000 de mii de cumani, 500 de celți și aproximativ 5000 de români (denumiți în cronicile vremii munteni, dar identificați de istorici ca fiind valahi din Balcani).
În seara dinaintea marii confruntări, bizantinii s-au rugat îndelung la Dumnezeu, într-o slujbă care a durat mult după miezul nopții, soldații punând torțe în vârful lăncilor lor și creând o mare teamă în rândul dușmanilor, dar și o mare emoție și speranță în rândurile armetei Bizanțului. “Rugile fǎcute de armatǎ au ajuns, fara îndoialǎ, la cer, sau, mai bine spus, la Domnul Atotputernic” consemnează Anna Comnena, fiica lui Alexios, în ”Alexiada”.
Lupta a început în zorii zilei de 29 aprilie și a durat toată ziua, transformându-se într-un măcel al cărei victime au fost pecenegii, inclusiv femeile și copii din tabăra acestora.
“Când soarele s-a apropiat de asfintit si toti sciții (pecenegii.n.n.) au cazut prada sabiei – o repet – împreuna cu copii si mamele lor, în timp ce o mulțime dintre ei au fost luați prizonieri, împaratul a poruncit sa se sune încetarea luptei”. În timpul nopții, însă, soldatii bizantini i-au omorât pe toți, temându-se de numărul lor, aproape fiecare soldat având în grijă mai mult de treizeci de prizonieri.

Pecenegii erau descriși în De administrando imperio, lucrare a împăratului Constantin al VII-lea Porfirogenetul, ca „populație nomadă, care se deplasa în funcție de ploi și de locurile de pășunat” și că „erau bogați” de pe urma controlului exercitat asupra rutelor comerciale și a negoțului de sclavi, blănuri și ceară. De Administrando Imperii conține cinci capitole dedicate pecenegilor. Întrucât reprezentau o forță redutabilă și după ce îi învinseseră de câteva ori pe bulgari, pecenegii constituiau o componentă importantă a politicii externe a imperiului bizantin, ei fiind în viziunea Constantinopolului o contrapondere la forța militară a țaratului bulgar.
După căderea și desfințarea țaratului Bulgar, pecenegii s-au îndreptat spre Muntenia, Oltenia. Au trecut granița în Transilvania și s-au stabilit în părțile sudice ale acesteia (județe Sibiu, Brașov de astăzi).
În 1048, un mare conducător al pecenegilor, Kegen, fiind în conflict cu chanul cel mare Tyrachus, a trecut cu peste 20.000 oameni Dunăre și s-a așezat în Dobrogea, unde împăratul Constantin al IX-lea Monomachos le-a dat pământ, ulterior creștinându-i. Kegen a primit astfel titlul de patriciu și trei cetăți la Dunăre ca vasal.
Moștenirea lăsată limbii române este una aproape inexistentă, doar câteva denumiri geografice fiindu-ne lăsate moștenire:satele Peceneaga (jud. Tulcea), Pecineaga (jud. Constanța), pădurea Peceneaga (jud. Brăila) și muntele Picineagul (fostul județ Muscel).

SURSA: Historia

0 Comentarii

Lasă un comentariu

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate