Încă din veacul al XVIII-lea Dobrogea devine una dintre destinaţiile preferate de mulţi oieri moldoveni, munteni sau ardeleni, care îşi aduceau aici turmele pentru iernat. Veneau prin toate vadurile mari, pe la Giurgiu, pe la Olteniţa sau pe la Călăraşi, trecând fie pe podurile construite, fie la bordul vaselor mari de transport, în care încăpeau câteva sute de capete la un singur drum. Imperiul Otoman profita din plin de pe urma păstorilor valahi, punând taxe care aduceau bani buni Înaltei Porţi. Imediat ce ajungeau pe pământ dobrogean, păstorii achitau ierbăritul şi beilicul, acesta din urmă, un fel de bir pe animale.

Beilicul se plătea la vamă, turcii încasând câte 50 de bani (sfânţoaică), pentru fiecare oaie din turmă. La fiecare 500 de oi, funcţionarii otomani opreau una, în baza aceleiaşi taxe. În schimbul acestui beilic, fiecare păstor primea un bilet (chiştirea), care le permitea apoi să meargă la păşunat în orice loc al Dobrogei dorea. Unii oieri mai încercau să păcălească sistemul şi să meargă la păşunat fără să achite taxele, dar pedepsele erau drastice, iar riscul, prea mare. Dacă se găsea, totuşi, vreun temerar, acesta era imediat prins de “bulipaşa”, ofiţerul care efectua inspecţii şi care era mereu însoţit de o patrulă de zece jandarmi (mezani). Vinovatul era imediat legat de gât cu o sfoară, purtat prin sate şi arătat lumii (care să ştie apoi de frica stăpânirii), pentru ca, într-un final, să fie dus la judecată, fie la Silistra, fie în alte oraşe mari ale Dobrogei. Iernatul turmelor de oi era profitabil pentru turci, care, buni administratori, menţineau taxe deloc mari, tocmai pentru a-i atrage pe oierii români, şi evident, pentru a le încasa taxele…

[codepeople-post-map]

Sursă bibliografie -Aurelia şi Ştefan Lăpuşan – “Monografia Medgidia Carasu”; Nicolae Dragomir – „Din trecutul oierilor mărgineni din Sălişte şi comunele din jur” 1924-1925
Sursă foto – Ionuţ Druche