Satul tulcean Slava Rusă se suprapune în mare parte pe ruinele unui impresionant oraş antic, numit Ibida. Situl arheologic, atât cât a fost el dezvelit, ne spune o poveste incredibilă, a unei localităţi romano-bizantine, la un moment dat, mai vastă, mai populată şi mai puternică chiar şi decât ce­lebrele şi milenarele Histria, Tomis sau Callatis, a căror glorie apusese. Ibida, sau Polis (L)ibida, aşa cum o numea Vasile Pârvan, a fost o cetate uriaşă, cu o suprafaţă de aproximativ 24 de hectare. Pentru a face o comparaţie, era de două ori şi jumătate mai mare decât Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi de patru ori decât Histria, evident, în aceleaşi timpuri. Avea 24 de turnuri, o linie de fortificaţie de peste 2000 de metri şi 3 porţi de acces, dar ineditul său, cel puţin în spaţiul antic dobrogean, era dat de faptul că era singura cetate străbătută de un curs de apă, în speţă pârâul Slava. Se găsea la intersecţia unor importante drumuri, ceea ce a contribuit la dezvoltarea sa economică, ea ajungând se pare, la un moment dat la o populaţie de aproximativ 10.000 de locuitori. Beneficia de un sistem defensiv impresionant, format din fortificaţii înălţate pe dealurile din apropiere (cum ar fi fortăreaţa de pe Harada) şi din multe alte puncte de observaţie şi de supraveghere. Cercetările arheologice din ultimii ani au relevat faptul că Ibida (romană şi romano-bizantină) a avut o viaţă relativ scurtă, de aproximativ trei secole. A fost construită la începutul veacului IV după Hristos, reconstruită în secolul VI de Iustinian (527-565) şi abandonată câţiva zeci de ani mai târziu. A fost, aşadar, probabil înfiinţată în perioada de început a domniei împăratului Constantin cel Mare (306-337), sub Imperiul Roman de Apus, şi a încetat să existe pe când se afla sub stăpânirea Imperiului de Răsărit, Bizanţul (în sec.VII). A cunoscut vremuri de mare prosperitate, relevate de edificiile rafinate construite dar şi perioade foarte tulburi, cum ar fi atacurile goţilor, în secolul IV sau cele ale kutrigurilor, în timpul lui Iustinian (527 – 565) şi mai apoi, ale avaro-slavilor (sfârşitul secolului VI – început de VII). Ultimele informaţii despre ea provin din timpul împăratului Heraclius, împărat al Imperiului Roman de Răsărit între anii 610 şi 641, în acest interval petrecându-se probabil şi părăsirea definitivă a cetăţii. Na întoarcem însă acum la râul ce traversa cetatea, actualul Slava… Unul din numele date acestui curs de apă este acum de… Pârâul de Aur… Se numeşte aşa graţie unei poveşti moderne. Cândva, în primii ani de la începerea lucrărilor sistematice de cercetare (din 2001), zăgazurile cerului păreau că s-au deschis deasupra satului locuit acum de ruşii lipoveni. Potopul s-a abătut asupra aşezării rătăcite printre colinele înverzite. Apele pârâului Slava s-au umflat şi au intrat în curţile oamenilor luând cu ele bunuri adunate cu trudă. După inundaţii sătenii au găsit prin mâluri şi maluri rupte monede din vechime. În doar o zi, zeci de “bani” au fost descoperiţi pe malurile nămoloase a pârâului care abia începea să îşi revină în matcă sau lângă zidurile dezvelite de arheologi. Monede de argint, de bronz, de aur chiar, de mărimi diferite şi din epoci diferite. Sute de monede s-au găsit în mai puţin de o lună, un material arheologic fără precedent şi care punea în umbră alte tezaure numismatice al Dobrogei de perioadă similară. O parte din monede au ajuns la arheologi, altele s-au pierdut…Aşa însă Slava şi-a câştigat renumele de Pârâul de Aur. Monede se mai găsesc şi astăzi, mai puţine ca în anii trecuţi dar îndeajuns de numeroase pentru a ne arăta că nu trebuie să ignorăm povestea unei aşezări antice fără de seamăn…

sursa foto – deltadunarii.info.ro – Poarta de Vest

[codepeople-post-map]