Oamenii îi ziceau cu ironie Regele Cardonului, pentru că Andrei Filozofof locuia singur în acea zonă, departe de sat, într-un fost pichet rusesc de graniţă. Se aciuase acolo, pe grindul Letea, în urmă cu vreo 40 de ani şi locuia singur, fără să dea socoteală cuiva. Era om bun, mereu gata să îi ajute pe pescarii prinşi de furtună şi lumea spunea că salvase multe vieţi omeneşti. În căsuţa sa ardea mereu focul şi luminile casei lui Filozofof erau Farul de care aveau atâta nevoie pescarii şi marinarii. La 80 de ani era încă sănătos, agil şi pus mereu pe şotii şi poveşti, în timp ce îşi invita musafirii să guste din ceaiurile lui de plante. Era blând şi cumsecade cu toată lumea, fără să îi pese că unii îl luau în derâdere, zicând că e ciudat şi că glăsuieşte în dodii. Nu vorbea mai deloc despre el şi doar întâmplarea a făcut ca într-o seară de vară să îi destăinuie câte ceva musafirului său, pe nume Jean Bart. I-a povestit că în tinereţe făcuse armata ca ordonanţă la un ofiţer englez, lord Gordon. Ca să nu creadă scriitorul că îndrugă prostii, bătrânul i-a arătat gazete ilustrate şi fotografii cu rame de scoici, în care apărea ofiţerul englez, uneori însoţit de un bărbat tânăr, voinic şi ras proaspăt, cu trăsături apropiate cu cele ale lui Moş Andrei. După armată fusese pilot de navă la Sulina, la Compania Dunării, unde făcea bani mulţi şi avea o viaţă plină de petreceri. “Eram tânăr şi fără minte” ofta Regele, gândindu-se la greşelile acelor timpuri. Într-o zi, cunoscu o cântăreaţă din Boemia, ce venise să dea recital într-un restaurant din oraş. Femeie frumoasă, dar nestatornică, ce îi vrăjise inima şi îi întunecase minţile. Se bătuse pentru ea, pe rând, cu vreo patru – cinci marinari: pe un italian îl lăsase fără o ureche, unui grec îi tăiase obrazul iar pe ceilalţi îi burduşise bine. Când tocmai credea că se poate linişti şi poate să îşi întemeieze o familie cu iubita sa Clara, aceasta fugi cu un armean la Constantinopole. Andrei Filozofof a mers după ea şi pentru că armeanul terminase deja banii, o convinse să se întoarcă acasă cu el. Au mai stat câţiva ani, timp în care Clara îi făcu o fată, dar apoi fosta cântăreaţă îşi luă din nou lumea în cap, fugind de data aceasta cu un bărbat din Dalmaţia, fost ajutor de căpitan de port la Comisia Dunării. Iar a căutat-o Filozofof vreo 3 ani, dar de această dată, femeia parcă dispăruse de pe faţa pământului. S-a întors acasă, şi-a crescut fata până a dat-o la şcoală, apoi s-a retras la Cardon, de unde nu a mai plecat niciodată. I-a povestit lui Jean Bart că fata sa venea în vizită, din când în când, şi că îl ruga mereu să o însoţească la Constantinopole, unde bărbatul ei era director de bancă. Moş Andrei refuza de fiecare dată invitaţia ei, nu îi plăcea oraşul acela mare şi aglomerat, unde o căutase şi pe iubirea sa Clara. Rămăsese lângă iubita statornică, Delta Dunării, alături de pescari, întreţinând mereu focul aprins al aşa-zisului Far, gata mereu să ajute pe cineva. Pentru că el, în definitiv, era Regele Cardonului…

Sursă bibliografie (adaptare) – Analele Dobrogei 1923-1927, , Jean Bart

Sursă foto – gazetadeperete.blogspot.com – Zâmbet de lipovean

[codepeople-post-map]