În 1859, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei și Munteniei a fost recunoscută de Franța, Marea Britanie, Rusia, Prusia și Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinței reprezentanților puterilor garante de la Paris.
Dubla alegere a lui Cuza încălca articolele convenite la Convenţia de la Paris din august 1858. Cu toate acestea, cinci din cele şapte puteri suzerane – Anglia, Franţa, Rusia, Prusia şi Piemontul (Sardinia)– susţineau, incurajate şi de diplomaţia românească, unirea celor două principate române. În schimb, Imperiul Austriac şi Imperiul otoman – suzeranul Principatelor – se împotriveau acestei uniri. Austria se temea de intensificarea sentimentelor naţionale ale românilor din Transilvania, iar Imperiul Otoman considera că această unire putea determina începutul luptei pentru independenţă a popoarelor din Balcani. De altfel, otomanii s-au purtat nu foarte onorabil cu delegaţii celor două Principate, vizirul refuzând să-i primească. În schimb, delegaţii români – din care s-a detaşat Costache Negri – i-au vizitat pe reprezentanţii puterilor garante, putând astfel să continue propaganda pro-Unire. Noul stat naţional nu şi-a limitat diplomaţia doar la Constantinopol, ci a trimis reprezentanţi în tot vestul Europei – Vasile Alecsandri la Paris, Londra şi Torino, Ludovic Steege la Berlin şi Viena, Ştefan Golescu la Berlin şi Paris, dar şi pe prinţul Obolenski, un apropiat al domnitorului, la Petersburg.
Această situaţie explozivă pentru Balcani a determinat constituirea unei noi Conferinţe europene, ce s-a ţinut la Paris, în cadrul căreia cele cinci puteri garante vor sancţiona istoricul act al dublei alegeri. Obţinerea înţelegerii din partea celor două imperii potrivnice era doar o chestiune de timp, deşi întârziată de izbucnirea războiului franco-austro-sard. Austria recunoaşte alegerea lui Cuza şi restabileşte legăturile diplomatice cu guvernele româneşti, iar Imperiul Otoman va tărăgăna în continuare recunoaştere, însă odată cu sfârşitul războiului din nordul Italiei, acesta va recunoaşte Unirea la 25 august, celelalte puteri garante confirmând încă o dată decizia luată în lunile anterioare.
Aceasta recunoaştere a Unirii nu fost, însă, deplină. Ea a fost condiţionată de o uniune personală a lui Alexandru Ioan Cuza, ceea ce însemna că Unirea nu era valabilă decât pe timpul vieţii sale. De asemenea se cerea menţinerea separaţiei politico-administrative. Românii se aflau în faţa unei „jumătăţi” de unire, dar, cu toate acestea nu s-au lăsat bătuţi. Ceremonia de primire a firmamului prin care sultanul îşi dădea acordul pentru instaurarea lui Cuza pe tron, a fost de scurtă durată, domnitorul nu a sărutat firmanul, iar sala de audienţe a fost aproape goală. Deşi o soluţie temporară, era clar că acest pas este doar o etapă determinantă a unui proces aflat în desfăşurare şi care nu mai putea fi oprit.
SURSA: Historia
