vineri, iulie 10, 2020

“Vezi într-un numar mai mare pe geţi şi pe sarmaţi, ce, călare, vin şi se duc tot foind prin ale oraşului străzi. Nu e niciunul din ei să nu poarte în spate o tolbă, arc şi săgeţi ce la vârf unse-s cu fiere de şarpe”… Asta scria acum aproape 2000 de ani, marele poet latin Ovidius Publius Naso în celebra sa operă Tristele povestind crâmpeie din viaţa de zi cu zi a patriei sale de exil, Tomis… Atât Naso, cât şi numeroşi alţi autori antici vorbesc despre sarmaţii care trăiau în Scytia Minor, Dobrogea noastră de astăzi, şi care, cel puţin în zona Tomisului, erau la acea vreme aproape la fel de numeroşi ca şi băştinaşii geţi. Cine erau însă aceşti sarmaţi şi care este povestea lor vest pontică? Primele menţiuni despre acest popor provin de la Herodot şi Hipocrat (sec.V î.H) care îi numeau „sauramatioi” (sauromaţi), termen ce se traduce “ochii de şopârlă”. Consideraţi de mulţi drept un neam de sorginte scitică, sarmaţii se diferenţiau de mare masă a acestor triburi datorită particularităţilor religioase. Astfel, ei erau adoratori ai Zeului Focului, în timp ce restul sciţilor îl aveau în prim plan pe Zeul Focului. Foarte buni călăreţi şi arcaşi neîntrecuţi, sarmaţii mai surprindeau prin ceva anume. Din oastea lor făceau parte numeroase femei, războinice neîntrecute, adevărate urmaşe ale amazoanelor mitice. Iniţial, sarmaţii locuiesc în nordul Pontului Euxin dar încep treptat să migreze şi spre Sud. În secolul II î.H sunt foarte puternici, se rup de sciţi şi stăpânesc largi regiuni. Malurile Donului, ale Vistulei, sunt controlate de sarmaţi. Ocupă malul nordic al Mării Negre, Caucazul de Sud şi o parte din sudul Rusiei de astăzi. Ne întoarcem însă în vremea lui Ovidiu, sau mai bine spus a împăratului care l-a exilat, Octavian Augustus. În timpul domniei acestuia (27 î.H – 14 d.H) sarmaţii coboară dinspre Vistula şi ajung şi la Gurile Dunării şi în alte zone ale Dobrogei. Trebuie să facem o menţiune pentru a face însă mai clară povestea acestor sauromaţi. Ei se împărţeau în trei neamuri mari, de care cu siguranţă aţi auzit adesea – iazigi, alani şi roxolani. Triburi de iazigi ajunseseră deja şi în Dacia (până în Banat şi chiar Panonia) dar şi pe teritoriul Moldovei şi Basarbiei de astăzi. De la iazigi (yagz sau yash, care se traduce prin bună faimă) (şi de la unele elemente alane) se spune că a rămas numele Iaşi, oraşul moldovean în a cărui zonă s-au stabilit la un moment dat în secolul I d.H. În secolul I d.H sarmaţii încep în general să creeze probleme majore Imperiul Roman, pentru că nu se mai limitează la zonele exterioare, ci încep să atace şi provinciile Imperiului. Se aliază uneori şi cu dacii împotriva cuceritorilor. Pe Columna lui Traian sau pe metopele de la Adamclisi – Tropeum Traiani se păstrează şi acum imagini de prizonieri sarmaţi (iazigi şi roxolani). În sec II-III, dominaţia lor în stepele pontice ia sfârşit, fiind învinşi de marcomani, goţi şi alte triburi germanice. Se retrag apoi şi mai mult din calea invadatorilor huni, din secolele IV-V, după care dispar treptat din istorie. Singurii supravieţuitori sarmaţi, care mai existau şi în Evul Mediu, între 1200 şi 1400, au fost alanii în Europa existând mai multe zone şi localităţi care poartă toponime de origine sarmatică, cum este cazul Iaşiului…

 Bibiliografie – Sarmaţii în spaţiul nord-pontic – Vitalie Bârcă, Olexandr Symonenko, Ovidius -Tristele, Brezinski/Meclzarek – Sarmaţii (600 î.H – 450. D.H)

sursa foto – sarmati infatisati pe Columna lui Traian (encyclopediaofukraine.com)

[codepeople-post-map]

Tag-uri: , , , , , , , , , , , , , ,

Articole Interesante

2 Comentarii

Sorin5780 16 ianuarie 2017 at 6:18 PM

“Astfel, ei erau adoratori ai Zeului Focului, în timp ce restul sciţilor îl aveau în prim plan pe Zeul Focului.”
Cred că ai vrut să spui altceva. Sciții aveau mai mulți zei și zeițe, dar mai mult cred că adorau pe idolul războiului. E o mențiune antică unde se povestește la modul cel mai macabru cum sacrifică un captiv pe un dâmb cu o sabie înfiptă, (reprezentare simbolică).

E interesant de știut că alan este de fapt vechea denumire a popoarelor arice, adică ārya, ‘nobil’. În limba ossetinilor, *ry devine *l, dar n-au păstrat denumirea asta, din câte știu. Ei se numesc iron, adică oameni (*wiHrós.- oameni; lat.vir)
https://en.wiktionary.org/wiki/Reconstruction:Proto-Indo-European/wiHr%C3%B3s

*w cade în această poziție. În link-ul ăsta cineva inventează prostii: https://en.wikipedia.org/wiki/Iron_people
Faimosul lingvist Abaev știa mai bine.

În antichitatea au ocupat câteva zone din Dobrogea și se pare că au lăsat câteva denumiri: Naracustoma (gură a Dunării antice), Sacidava (tribul saka sau dacicul saka, tovarăș?), Sagaris. Acestea sunt considerate denumiri scitice, însă doar prima are șanse să fie. Ar fi un hibrid sarmato-grec: osset. adj. naräg (îngust; narrow).
În limba noastră n-am găsit decât adj.bur (Mold. de sud), identic cu osset.bur, în schimb găsisem mai demult o părere și o scurtă analiză care atribuia personajelor de poveste, zmeilor, origine sarmată. Adică celebrii războinici au intrat în legendă. Descrierile lor antice sunt foarte măgulitoare, ce-i drept: înalți, robuști, blonzi, cu ochi deschiși la culoare. Apoi îmbrăcați în acele zale, erau și niște războinici formidabili. Au format un corp distinct în armata bizantină, katrafactarii.
Roxolan se traduce alan strălucitor, rox (v.NP Roxana) este coradical cu lat.lux.

    Cristian Cealera 17 ianuarie 2017 at 2:58 PM

    Va multumesc pentru completari. Foarte interesante. Le voi studia

Lasă un comentariu

Folosim cookie-uri pentru analiza traficului pe pagini și produse și menținerea setărilor. (ex: Funcția "Ține-mă minte" sau setări legate de GDPR).

Salvat!
Setări confidențialitate


  • wordpress_gdpr_cookies_allowed
  • wordpress_gdpr_cookies_declined
  • PHPSESSID

Refuz toate
Accept toate