Dobrogei noastre i se mai spune şi Bethleemul Românesc pentru că a fost tărâmul unde au pătimit sute de creştini, prigoniţi de către Imperiul Roman. Ştim destule despre Sfântul Andrei, apostolul care a venit pe aceste meleaguri pentru a propovădui credinţa (sec.I), despre Epictet şi Astion, cunoaştem povestea Celor patru Mucenici de la Niculiţel şi a altor numeroşi alţi martiri care au pătimit în secolele III şi IV d.H. Astăzi vom vorbi însă despre un martir creştin mai puţin cunoscut publicului larg. Este foarte important pentru că este practic ultimul mucenic cunoscut din Dobrogea antică (nu îl luăm în calcul pe episcopul arian Auxentius, adept al sectei condamnate de Biserică, mort în 380). Acest ultim martir dobrogean este Aemilianus din Durostorum sau Emilian din Durostor – Silistra, cum îl menţionează biserica ortodoxă. Povestea lui Aemilianus este una extrem de interesantă. S-a născut în cetatea romană de la Dunăre în jurul anului 340 şi era cetăţean roman de vază, fiul prefectului Sabbatianus. S-a născut într-o vreme în care creştinismul era acceptat de Imperiu, graţie Edictului de Toleranţă Religioasă dat de Constantin cel Mare în 313, la Mediolanum – Milano. Aemilianus a îmbrăţişat, ca şi tatăl său, cariera militară şi servea chiar în legiunea cantonată în oraşul natal, fiind în acelaşi timp şi un creştin dedicat. În anul 361 însă, totul s-a schimbat. Noul împărat Iulian Apostatul renunţase la religia creştină (în care chiar el se născuse), a îmbrăţişat vechiul păgânism al Romei şi a început să îi prigonească pe iubitorii lui Hristos. A dat chiar un edict în care interzicea practicarea acestei religii, în întreg imperiul. În Dobrogea noastră (care acum făcea parte din provincia Thracia) şi-a trimis unul din oamenii de încredere, pentru a verifica dacă acest pământ al martirilor “ a fost curăţat”. Guvernator al Thraciei, Capitolinus ajunge la Durostorum într-o zi de iulie a anului 362. Misiunea sa principală: să se asigure că nu există niciun creştin în armata cantonată aici. Îi întreabă pe conducătorii cetăţii iar aceştia îl asigură că niciunul dintre soldaţi nu este creştin. Bucuros, Capitolinus ordonă un mare ospăţ în cinstea zeilor păgâni impuşi de Apostatul. În timpul acestui ospăţ, furios, Aemilianus fuge în marele templu al Vechilor Zei şi fără să fie văzut de cineva, distruge cu un ciocan statuile divinităţilor greco-romane şi răstornă altarele acestora. Incidentul este repede raportat iar Capitolinus declanşează o anchetă. Nimeni nu se gândeşte că vinovatul ar putea fi chiar fiul prefectului. Este chiar găsit un ţap ispăşitor, un tânăr străin care la ora incidentului fusese văzut în apropierea templului. Acesta îşi susţine nevinovăţia dar Capitolinus nu îl ascultă şi ordonă executarea lui. Aemilianus vrea să aibă conştiinţa curată aşa că îl salvează pe străin: iese în faţa Consiliului şi mărturiseşte că el este autorul faptei şi proclamă public faptul că este creştin şi că nu se dezice de religia sa. Este ziua de 16 iulie: fiul lui Sabbatianus este bătut de soldaţi, apoi închis. După două zile este dus pe malul Dunării, unde fusese ridicat un rug. Potrivit Bisericii, se produce chiar o mare minune, flăcările rugului nu îl ard pe martir, ci pe slujitorii şi soldaţii adunaţi la locul execuţiei. Aemilianus se roagă Domnului să îl ia în Împărăţia sa, ruga îi este ascultată şi martiriul se sfârşeşte în cele din urmă. Aemilianus a murit dar furia lui Capitolinus nu se încheiase: îi amendează pe Sabbatianus şi pe ceilalţi conducători ai cetăţii pentru că l-au minţit spunând că nu există creştini în cetate. Pleacă apoi să raporteze totul împăratului. Iulian Apostatul a murit asasinat după doar un an şi ultima prigoană a creştinismului se încheie odată cu el. Aemilianus, tânărul nobil de la Durostorum rămâne în istoria creştinismului dobrogean, ca ultimul dintre martiri…
Bibliografie – Enciclopedia Arheologică şi de Istorie Veche a României, volumul 1; creştinismortodox.ro
[codepeople-post-map]
