Se spune că, odată de mult, pe vremea când pe pământ umblau alături de oameni, dracii alungați de Dumnezeu din ceruri, pe meleagurile noastre, unde astăzi știm Agigea, se ridica o cetate puternică, cu toată făcută din marmură și care era stăpânită de un rege tânăr și viteaz. Acesta își găsi și o soață pe măsură, o prințesă frumoasă foc, ce îl îndrăgi pe dată pe crai. Dar exista o primejdie: un drac vrăjitor pe nume Dolojman, ce hălăduia cam tot prin locurile astea, o iubea și el pe frumoasă. Când află că aceasta nu îl place pe el și că l-a ales pe rege drept soț, se înfurie peste măsură și aruncă asupra celor doi un grav blestem: le hărăzi că, de vor avea vreo fată, aceasta să își dorească mereu să danseze, dar de avea să se prindă cu vreun bărbat în horă, acela să cadă mort ca secerat. Și după ce aruncă blestemul, Dolojman plecă un timp din locurile noastre, căutând alți oameni pe care să îi nenorocească.
Regele și jumătatea sa avură pe dată un copil, o fată frumoasă peste măsură, căreia îi spuseră Caliope. Și trăiră ani buni în liniște, până când prințesa se făcu jună și vru să meargă și ea la petreceri. Taman atunci își aduseră cu toții aminte de blestem, pentru că orice fiu de crai dansa cu fata, pe dată, el și cădea jos ca fulgerat. Regele a chemat viteji din toată lumea, promițând că cel ce va supraviețui dansului, va primi mâna fetei și jumătate de regat. Toți temerarii picau însă morți, după doar câteva clipe de jucat. Fata a visat însă într-o noapte că Dolojman îi apare și îi spune să meargă pe fundul mării și să găsească copacul de mărgean al zânelor apelor. Acesta avea o floare care, (zicea Dracul în vis) odată adusă în palat, ar fi început să cânte și ar fi izbăvit-o de blestem. Ea îi povesti visul tatălui, dar regele se temu pentru viața ei și merse el să culeagă floarea din mare. Se întâlni cu dracul vrăjitor, iar acesta îi zise că îl lasă să ia floarea, cu o condiție: prima ființă ce îl întâmpină pe mal să devină rob sau roabă a lui Dolojman.
Fără să cugete prea mult, regele se învoi, dar floarea începuse deja să cânte și o făcuse pe Caliope să iasă pe țărm, pentru a-și căuta tatăl. Dracul părea că învinsese, dar Regele nu a lăsat-o pe fată să meargă la el. Atunci, Dolojman făcu o vrajă groaznică și îi împietri pe toți oamenii din Cetatea de Marmură, pe rege, pe regină, pe Caliope și pe toți servitorii, soldații și curtenii dinăuntru. Anii au trecut cu zecile și cetatea fu cuprinsă de pădure și deveni un loc părăsit, pe unde nu umbla nimeni niciodată, căci se știa că este stăpânit de Dracul Dolojman, ce rămăsese acolo. Dar într-o zi, pe la cetate trecu un tânăr pescar, mereu vesel și pus pe șotii.
El văzu că totul e împietrit și îi era necaz, că ar fi vrut ceva de-ale gurii, dar și acelea erau stană. Deodată se întâlni însă cu Dolojman, care îl provocă la luptă, așa cum o vrea muritorul. „Păi să ne luptăm în veselie”zise Pescarul, „dar înainte de asta, să bem niște vin”. Dracul se învoi, dar vinul din butoiul de lângă ei era împietrit de vrajă. „Intră tu în butoi și fă-i ceva vinului, dezleagă-l să curgă, zise pescarul, că altfel nu ne putem bate”. Îl păcăli astfel pe necurat și cum intră acesta în butoi, cum Pescarul cel Vesel puse dopul. Luă apoi butea cea mare și o aruncă în apele Mării Negre. Se întoarse apoi în Cetatea de Marmură și, ce să vezi, când atinse Floarea din Copacul de Mărgean, aceasta începu pe dată să cânte.
Și toți se treziră imediat din împietrire. De cum îl văzu Caliope pe Pescar, imediat prinse drag de el. Cei doi se luară de soți și trăiră fericiți în regatul lor, ani mulți de atunci înainte. Cât despre Dolojman, tot așteaptă pe fundul mării să deschidă cineva butoiul, ca să iasă și să se răzbune. Dar se vede treabă că Dumnezeu îi iubește pe oamenii de pe aste locuri și îi ferește să mai aibă parte de grozăvii ale Necuratului….
sursă – Alexandru Mitru – În Țara legendelor (adaptare)
[codepeople-post-map]
