În antichitate a purtat diverse nume: Leucos, Leuke – Insula Albă sau Insula lui Ahile… În ultimele două secole a devenit cunoscută ca Insula Șerpilor (Yilan Adasi – în turcă). Mare parte din legendele sale milenare le cunoaștem, nu însă și toate poveștile sale, să le spunem, moderne. Una dintre aceste povești este cea a Farului din Insulă și a gardienilor săi…

Povestea

Istoria sa a început în 1837. Rușii anexaseră de opt ani, cu forța, Delta Dunării și Insula Șerpilor, acel petic de pământ aruncat în largul Pontului Euxin. S-au decis ca aici, în Insula Albă a eroului din războiul troian, să ridice un far. Cinci ani a durat construcția lui, până în 1842.  Au folosit piatră din monumentul antic din apropiere, cel mai probabil sanctuarul închinat lui Ahile, pe care mulți călători îl amintiseră de-a lungul vremurilor. Imperiul Țarist a mai stăpânit Insula și farul de aici până în 1856. Învinși în războiul Crimeii, rușii au cedat teritoriile Imperiului Otoman. Farul a fost păstrat și pentru întreținerea sa au fost aduși angajați turci din Sulina.

În 1878, după Războiul de Independență, Dobrogea a redevenit pământ românesc. Și Insula Șerpilor, la fel. Se spune (potrivit surselor bibliografice) că primul care a înfipt steagul românesc în pământul insulei ar fi fost medicul și generalul Carol Davila, francez de origine (Charles D Avilla), născut în Italia, la Parma (Carlo Antonio Francesco Davilla) și stabilit în România încă din 1853. El fusese membru al Comisiei de Recepție a Insulei în 1878. Punct militar strategic, Insula a avut o viață extrem de agitată. În 1917, Farul a fost distrus de crucișătorul german “Breslau”. S-a reușit reconstruirea sa cinci ani mai târziu, în 1922.

Gardienii Farului

În raportul întocmit pe 8 septembrie 1931, publicat ulterior în “Analele Dobrogei” sub titlul “Schiță Monografică – Insula Șerpilor”, profesorul R.I. Calinescu oferă informații extrem de prețioase despre Insulă și implicit despre Far. Acesta era “amplasat pe platoul insulei, în cel mai înalt punct, la o altitudine de 37-40 de metri”. Paznicii Farului  erau în număr de patru, dar doar trei erau permanent pe insulă (o dată la patru luni, fiecare pleca în concediu, acasă la Sulina). Erau fiecare de alt neam, lucru, deloc de mirare în Dobrogea noastră. În 1931, paznicii farului erau Dumitru Curteanu (venit de la Farul din Sfântu Gheorghe), Ștefan Petrov (gardian șef, de origine ruso – bulgară), Vasile Iona – grec (cel mai vechi dintre ei, angajat încă din 1922 de Comisia Europeană a Dunării / CED) și turcul Rahmi Ilias (cinci ani vechime).

Farul reconstruit de CED în 1922 era un monument impresionant, extrem de spațios. care cuprindea “numeroase camere, o mare bucătărie comună, un atelier, magazii, cuptor de pâine”. Cei patru se îngrijeau de întreținerea Farului, acesta fiind mereu aprins de la apusul soarelui și până la răsărit. Oamenii lucrau noaptea, în trei schimburi. Potrivit profesorului Călinescu dar și a altor vizitatori ai vremii, gardienii farului se întrețineau singuri: aveau în jur de 50 de oi și miei, cultivau zarzavaturi în două grădini înjghebate acolo, mâncau midii adunate de pe stânci, culegeau ouă de pescăruși iar uneori împușcau păsări cu puști de vânătoare aflate în dotare. Insula de numai 600 de metri lungime pe vreo 400 lățime nu avea nicio sursă de apă așa că cei patru foloseau apa de ploaie strânsă în cisterne, pentru băut și pentru spălat. Cei care i-au cunoscut povestesc că erau abili, inteligenți, cărora le plăcea să citească, dar care erau necomunicativi cu cei veniți din exterior, semănând mai degrabă a pustnici.

Pichetul de grăniceri

Cei patru gardieni ai Farului nu erau însă singuri pe insulă! Lângă ei se afla un pichet militar, aparținând Diviziei de Mare, Baza Navală Sulina. Numărul soldaților de acolo a variat de-a lungul anilor, însă niciodată nu au fost mai puțin de trei sau mai mult de șase. Erau conduși de un fruntaș. Pentru că erau oameni foarte tineri, neobișnuiți cu viața aceea solitară, militarii aveau numeroase probleme de adaptare.  Singurătatea îi făcea pe unii să fie aproape de a-și pierde mințile. Unul chiar a înebunit iar altul și-a împușcat colegul, într-un moment de rătăcire. De foarte multe ori, soldații pichetului împușcau  din distracție zeci de “crocodei”, cormorani dintr-o specie foarte rară, “Cormoranii lui Aristotel”, ce nu se mai găseau pe alt pământ românesc. Din toate aceste motive, fruntașul aducea adesea armele la gardienii cu scaun la cap, pentru ca aceștia să le păstreze în siguranță.

Povești și locuri de legendă

Fiecare parte a insulei are un nume și implicit o scurtă poveste, în spatele ei. Un mic golf din Nord Est se numea Chiiat Hane, care se traduce din turcă ca “fabrica de hârtie”. Profesorul Călinescu a aflat de unde venea acest nume neașteptat: când era furtună groaznică pe mare, în stâncile golfului se aduna multă spumă albă. Aceasta era ridicată apoi de vânt și purtată prin aer iar bucățile sale albe păreau “petice de hârtie albă”. Alt loc, ieșit în apele mării se numea Botul Ursului, pentru că gardienilor li se părea că pietrele acelea seamănă cu un bot de animal. Un alt loc din insulă, un mic promontoriu se numea “La vaporul înecat” pentru că acolo naufragiase cu vreo 20 de ani în urmă un vapor grecesc. Alt loc se numea Grădina Turcului, pentru că acolo fusese prima grădină de zarzavat, făcută de primul gardian de Far, ce intrase de serviciu în 1856. Istmul Pescarului amintea de moartea unui rus, înecat în furtună și al cărui trup neînsuflețit fusese adus de valuri pe insulă. În 1925 doi pescari de la Tuzla, care se îndreptau spre Constanța fuseseră duși de furtună tocmai la Insulă iar barca lor se zdrobise de stânci.

Insula a fost însă adesea și loc de salvare și de refugiu pentru oameni sărmani. E vorba despre ruși anti-bolșevici (wrangelisti) și care fuseseră de partea Armatei Albe condusă de baronul Piotr Wrangel, în timpul Răzoiului Civil. După ce pierduseră, wrangelistii fugeau spre Varna și Constantinopole și adesea, pe drum, la ceas de furtună, se opreau în Insula Șerpilor, unde primeau mereu ajutor.În 1899, pe Insula Șerpilor a ajuns și regina Maria, împreună cu regele Ferdinand. Carmen Sylva a fost impresionată de acest petic de stâncă și de poveștile sale și chiar a scris despre ele într-una din operele sale.

Povestea Insulei Șerpilor se scrie mereu… Noi nu îi mai cunoaștem ceva file, de când a fost luată, din nou, României, după 1947… Legendele sale vor supraviețui însă timpurilor și peste ani, poate, îi vom depăna alte povești, neștiute acum…

Bibliografie – R.I. Călinescu – Insula Șerpilor / schiță monografică (Analele Dobrogei 1932); N. Celac; George Popa Lisseanu, M Ionescu Dobrogeanu, Poveștile Reginei Maria a României

sursa foto – print screen-uri din Analele Dobrogei 1931, foto – Celac / Calinescu; Farul, gardienii și grănicerii, planul insulei etc

[codepeople-post-map]