Povestea citită într-o carte veche de mai bine de o jumătate de secol mi-a fost de curând confirmată de o rudă apropiată, născută și crescută în Sudul Dobrogei noastre, în localitatea (acum bulgărească) numită Șabla. Mulți aromâni au trăit ani buni în orășelul Șabla din regiunea Dobrici, laolaltă cu etnici musulmani, bulgari și bineînțeles, români.
Legenda locului ne întoarce în timp cu câteva sute de ani, pe vremea când acolo, la Capul Șabla, în cel mai estic punct al actualei Bulgaria, nu locuiau decât câțiva pescari. Într-o seară de toamnă târzie, stihiile naturii se dezlănțuiseră, Marea Neagră se tulburase peste măsură și năștea valuri uriașe, iar zeii păgâni ai fulgerelor și tunetelor începuseră să se sfădească între ei, acolo, în înaltul cerurilor.
Pescarii avuseseră timp să își adăpostească bărcile și să se tragă la adăpost, la focul sobei, așteptând vremuri mai bune, cu mult pește în plase. Dar apele KaraDenizului dobrogean nu erau pustii. Două corăbii de la Înalta Poartă fuseseră prinse de furtună, tocmai în larg, și erau gata să se scufunde. Un caic militar luase deja apă și marinarii abandonaseră puntea, căutând disperați salvarea în apele negre. Celălalt vas, mai mare și mai obișnuit cu valurile mari, se spropiase de nefericiți, încercând să îi pescuiască din apa ce parcă dorea cu îndârjire să le fie mormânt. Când caicul se scufundase deja în adâncuri, corabia încercă să își găsească drumul spre țărmul stâncos, pe care marinarii îl ghiceau la o milă distanță poate. Dar misia de a acosta la țărmul și el răvășit de furtună era și mai periculoasă, decât aceea de a rezista pe valuri. Corabia turcilor ajunse într-un sfârșit la țărm, însă se sfărâmă în colții de stâncă ascunși sub spuma valurilor. Numai urlete și vaiuri, oameni răniți căutând să se agațe de orice, de lemnul ud, sau de jumătatea unui catarg trăznit. Câteva ore mai târziu, marea cea nebună se liniști ca prin farmec, lăsând un rest de vas încremenit în stâncile de pe mal.
Mulți răniți căutau nisipul, într-o ultimă încercare de a se salva. Pescarii dobrogeni veniră la timp și îi adunară, dar rănile multora erau grave, iar viața le era în pericol. Atunci apăru și Aișe, văduva unui turc de mult ajuns în Raiul lui Mahomed. Femeia îi îngriji pe toți, așa cum învățase de mică într-un sat din Dobrogea noastră, măcinată de atâtea războaie. Trecură câteva zile și ca prin minune, toți cei care apucaseră să ajungă la țărm scăpară cu viață, mulțumită lui Aișe. Îi spuseră cu drag Aișe Abla, Sora cea Mare, cea care cu grijă, răbdare și pricepere, îi scăpase de primejdia morții.
Alte zile trecură și corăbii de la Pangalia (Mangalia) veniră să îi ia pe supraviețuitori. Aceștia îi purtară numele lui Aișe prin toate colțurile mărilor pe care ei le umblară în anii viitori. Și vorba se duse și parcă tot mai des, turcii, dar și românii sau bulgarii, veneau să își adăpostească vasele și bărcile, acolo, pe malul unde locuia Aișe Abla.
Cu anii, vechiul port pescăresc deveni un sat mare și prosper, cu han și tarabe pe care era adus peștele proaspăt din întreaga Mare Neagră. Se vede treabă că mulți marinari se și așezară acolo, pe pământul norocos în care Aișe Abla vindecătoarea, putea avea oricând grijă de tine. Cu siguranță, Sora cea Mare trăi mult timp de acolo înainte și cine știe, poate și-a găsit și un căpitan, alături de care să își ducă bătrânețile. Ce se știe însă este că orașul de azi îi poartă numele, devenind din Aișe Abla, Șabla…
Sursă bibliografie – Titus Cergău, Emanoil Papazissu „Legende dobrogene” 1946 (adaptare)
[codepeople-post-map]
Sursă foto – pictură de Ivan Aivazovsky – Ships in the stormy sea – 1866
