Pe bună dreptate, Mihail Kogălniceanu este considerat părinte al Dobrogei revenite la Țară. Nu că ceilalți oameni politici de la București ai vremii nu ar fi luptat pentru Dobrogea și interesele ei. Este de ajuns să amintim interesul deosebit acordat de regele Carol I pământului dintre Dunăre și Mare, cu tot ce înseamnă el, podul de la Cernavodă și portul Constanța și să nu-l uităm pe Ion C. Brătianu, și el sprijinitor al Dobrogei și al devenirii ei. Însă, Mihail Kogălniceanu este autorul actelor cele mai importante ale integrării în fapt a Dobrogei la Țară. El este autorul celor două Proclamații ale Regelui, Proclamația către dobrogeni și Proclamația către Armată la intrarea în provincia proaspăt revenită la România. Tot el, împreună cu prefectul Constanței, Remus Opreanu, a gândit și a scris așa numita Constituția a Dobrogei.
După Războiul de Independență (1877-1878), Marile Puteri au reușit să impună cedarea Basarabiei Rusiei de către România și primirea ca schimb, a Dobrogei. Aceasta în ciuda opoziției realizate de Ion C. Brătianu, secondat de ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu și, de altfel, de aproape întreaga clasă politică românească. Conform hotărârilor Tratatului de la San Stefano și al Congresului de la Berlin, Delta Dunării, cu Insula Șerpilor, și Dobrogea , de la Rasova la Silistra și la sud de Mangalia, intră în componența României. La propunerea lui Kogălniceanu, se realizează două comisii de experți, una militară și alta civilă, care să cerceteze la fața locului, realitățile de toate felurile ale provinciei dintre Dunăre și Mare. O altă comisie, condusă de N. Catargi, a fost constituită pentru „ luarea în posesiune a Dobrogei și… instalarea autorităților noastre militare și civile în această provincie”.
Trecerea trupelor rusești prin Dobrogea și condițiile în care să se facă acest lucru a constituit subiectul unor tratative destul de îndelungate. De asemenea, Mihail Kogălniceanu este cel care a pregătit întregul aparat administrativ al provinciei dintre Dunăre și Mare. Problemele privitoare la predarea Dobrogei autorităților române au fost și cele legate de predarea telegrafului. Ca ministru de Interne, Mihail Kogălniceanu participă, împreună cu înalte autorități române, la punerea pietrei de temelie a Monumentului Independenței de la Tulcea. Cu această ocazie, se oprește la Cernavodă, Hârșova, Medgidia și Murfatlar. Pe baza rapoartelor primite și pe contactul direct cu realitățile dobrogene, pe baza specificului provinciei revenite la Patria-Mamă, împreună cu prefectul Constanței, Remus Opreanu, Kogălniceanu redactează ceea ce este cunoscut drept Constituția Dobrogei, adică Legea de organizare a Dobrogei, care intră în vigoare pe 21 martie 1880, Legea pentru regularizarea proprietății imobiliare în Dobrogea (1882). Aceasta reglementa aspecte referitoare la teritoriul Dobrogei, la drepturile locuitorilor săi, la administrație, la putere judecătorească, la finanțe și armată. Problema trasării frontierelor dobrogene reprezintă o altă preocupare a ministrului de Externe Mihail Kogălniceanu, apoi de Interne și deputatului Mihail Kogălniceanu. Pe economistul Kogălniceanu îl găsim implicat și în răscumpărarea de la compania engleză ce o avea în concesiune a căii ferate Cernavodă-Constanța, în vederea legării fizice, directe a Dobrogei de restul României și a realizării legăturii cu viitorul port românesc Constanța; crearea unei flote naționale; organizarea serviciilor porturilor, etc., toate acestea vizând devenirea Dobrogei și a României. Omul de cultură, istoricul Kogălniceanu, s-a implicat în scoaterea la suprafață a istoriei vechi a tărâmului dintre Dunăre și Mare, sprijinind săpăturile arheologice ale lui Tocilescu,Hașdeu și Al. Odobescu, aducând înaintea Academiei Române importanța monumentului de la Adamclisi.
Omul Mihail Kogălniceanu a avut contact direct cu pământul dobrogean prin proprietățile imobiliare pe care le-a deținut aici. De altfel, acesta avea și o casă în centul orașului Constanța. Dincolo de faptele mari pe care le-a făcut pentru Dobrogea, Kogălniceanu a recurs și la gesturi simbolice pentru oamenii ținutului românesc revenit în granițele țării. Astfel, a construit o fântână publică la Techirghiol și o capelă la Tuzla, pentru care concepe și pisania. Mai mult decât atât, într-un testament pe care, ulterior, l-a anulat cerea familiei să-l îngroape în pământul Dobrogei, „ dezrobită în vremea ministeriatului său de externe”.
Dr. Lavinia Dumitrașcu,
Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța
