Era înalt și voinic încă, deși timpul trecuse peste el și adunase deja vreo cincizeci de ani de viață. Își purta mustața frumos aranjată și avea mereu grijă să își aranjeze vârfurile ieșite în afara obrazului, să nu gândească vreo clipă cineva, fie acela musulman sau ghiaur, că el, onorabilul Ahmed Bey, ar putea fi vreo clipă neîngrijit.

Fiu de mare negustor din Eregli, născut și crescut pe malul Karadenizului, Ahmed intrase de tânăr în armata sultanului, ca spahiu, și servise cu vitejie timp de mai bine de 30 de ani în garda preamăritului Padișah.

După o rană grea, primită într-o bătălie contra necredincioșilor, Ahmed Bey fusese lăsat la vatră. La îndemnul unui fost tovarăș de arme își cumpărase pământ în Dobruca, pe malul Dunei, nu departe de Silistre, capitala villayetului. Pământul era bogat iar culturile roditoare și lui Ahmed Pașa îi mergea bine.

În ziua aceea de toamnă, plecase să își inspecteze ținutul, călare, așa cum bine îi ședea unui fost spahiu. După câteva ore ajunse în locul numit Dervent, adică Trecătoare, un sat al său pe care nu apucase însă să îl vadă nici măcar o singură dată în ultimele șase luni, de când devenise stăpân pe acele locuri.

Venirea lui la Trecătoare nu era tocmai întâmplătoare, nu era o simplă vizită prin câmpurile arate. Beyul auzise o poveste ciudată legată de locurile acelea și voia a afla mai multe. Starostele locului îl aștepta: Era un moșneag alb, mic de statură și cu ochii de un albastru deschis precum apele Karadenizului, vara…

• Tu ești Neculai? Allah să îți vegheze bătrânețile!

• Eu sunt, beiule! Dumnezeu să te vegheze și pe mata!

• Mi-au spus argații că ești un om de ispravă și că satul dumitale e unul plin de lumină. Doar lucruri bune am auzit…

Bătrânul zâmbi, își aranjă pletele sure apoi se uită un pic chiorâș la stăpânul său.

• Efendi, pământul ăsta e binecuvântat pentru că Dumnezeu și-a pogorât harul asupra pământului și asupra noastră. Dar mata nu crezi în Iisus Mântuitorul, cel ce a murit pe cruce pentru păcatele noastre…

Beyul cunoscuse în viața sa oameni de tot felul și de toate credințele. Luptase împotriva ghiaurilor, în numele Semilunei, dar în vremurile de pace înțelesese că nu îi ura. Erau toți oameni la fel, sub același soare, cu aceleași nevoi, supărări, bucurii, dorințe…

• Neculai Baba, eu nu am venit să te judec pentru credința dată de strămoși, așa cum nu vreau ca nici tu să mă judeci pentru a mea. Argații, creștini ca și tine, mi-au spus că aici, pe pământul meu, au loc minuni iar eu doar vreau să aflu mai multe. Am auzit de niște cruci sfinte…

Starostele i se uită drept în ochii, încercând parcă să îi citească gândurile, încercând să afle dacă vorbele chiar îi erau sincere.

• Toate crucile sunt sfinte, căci poartă semnul credinței noastre. Ale noastre însă sunt și mai și… Bine atunci, efendi, te voi duce să le vezi iar pe drum îți voi spune și povestea lor…

• – E adevărat că cei bolnavi se tămăduiesc doar dacă le ating? întrebă Ahmed,

  la puțin timp după ce porniră la drum.

Neculai dădu din cap, hotărât.

• Dacă omul crede, atunci Crucile îl vor ajuta. Muții și-au căpătat glasul, orbii au început să vadă, ologii s-au ridicat și merg asemeni ciutelor iar bolnavii au scăpat de răul care le mânca trupurile. Noi le-am ținut însă mereu ascunse, căci oamenii sunt răi și unii au încercat să le distrugă… Toate neamurile spurcate care nu cred în Dumnezeu, iertată fie-mi spusa, beiule.

Ahmed nu se supără. Știa prea bine ce făceau ienicerii atunci când dădeau peste obiecte creștine. În Dobrogea însă aici era o cu totul altă poveste. Sultanul fusese înțelept și dăduse arz în provincie, tuturor slujbașilor Porții, ca să îi lase pe creștini să își vadă de credința lor, căci un supus liniștit este un supus bun.

Beyul și starostele merseră pe jos preț de vreo jumătate de ceas, până când moșul se opri. Nu departe, se vedeau apele Dunării, Fluviul Sfânt ce își continua povestea milenară mergând spre vărsarea în Kara Deniz.

Neculai se oprise în fața unei bătrâne cruci de piatră, mare cât un braț de om, înfiptă temeinic în pământ și în jurul căreia se împleteau cununi de flori. Ahmed Bey își dădu seama că este foarte veche. Întinse mâna și pipăi piatra rece și parcă un fior îi străbătu trupul, dintr-o dată. Se dădu un pas în spate, un pic temător și uimit deopotrivă. Moșul îl privi cu ochii mari, neînțelegând…

Turcul se reculese, încercă să se prefacă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat… și întrebă:

• Ziceai că sunt mai multe cruci!

Starostele încuviință:

• De toate sunt patru. Trei sunt mai departe, la vreo 20 de pași mai încolo. Te voi duce și la ele. Și acelea fac minuni, dar cele mai multe tămăduiri aici s-au făcut. Sîntul a avut grijă…

• Sfântul?

• Da, Sîntul! Bătrânul se lăsă pe vine, apoi se așeză pe iarbă, la mai puțin de un pas de cruce. Ahmed Bey făcu la fel și cu mâna dreaptă mângâie firele lungi și de un verde crud al ierbii mănoase, o iarbă ce mirosea atât de frumos…

Neculai își începu istorisirea:

• Vezi, mata, beiule, neamul ăsta al nostru a fost mereu asuprit. Înainte să veniți voi pe aste meleaguri, alții ne-au răpit pământurile, ne-au stricat orânduielile și ne-au tulburat traiul. Strămoșii noștri s-au luptat pentru libertate dar străinii erau mulți și i-au biruit. Zic bătrânii că pe vremurile acelea nici noi, oamenii pământului, nu aveam credință în Dumnezeu, ci ne supuneam Naturii, zeilor ei. Într-o zi însă, pe aste pământuri a venit Sîntul Andrei, cel ce ne-a adus Cuvântul Domnului. El i-a creștinat pe toți strămoșii noștri și le-a arătat dreapta cale spre mântuire.

Ahmed Bey îl întrerupse:

• Tu, Baba, vorbești de vremuri de mult trecute, de când Rîmul, un imperiu nemaivăzut, a cucerit mai întreaga lume și a supus toate popoarele. Am mai auzit de asta… Și am auzit și de Sfântul acesta al vostru, venit tocmai din Iudeea…

• Așa o fi, beiule, de la marele oraș Rîm se trăgeau acei străini. Ei au luat în stăpânire pământul nostru iar când au auzit că Sîntul Andrei ne-a creștinat pe ascuns, s-au supărat și cu mare răutate, l-au tăiat și omorât pe cruce.

Ochiii lui Moș Neculai se luminară însă dintr-o dată și își continuă povestirea:

• Dar ce nu știau acei mișei e că odată ce sădești undeva Cuvântul Domnului, acesta răsare și îmbogățește totul, asemeni grâului cel frumos. Și așa s-a întâmplat. Chiar dacă l-au tăiat pe sînt, ei credința oamenilor nu au putut-o tăia niciodată.

Așa se face că niște tineri ai lui Dumnezeu, învățați de cuvintele sfinte ale Sîntului și ale altor preoți mari, s-au apucat într-un an să se preumble prin toată țara noastră. Simțeau că erau vremuri de urgie și că omul simplu are nevoie de Cuvânt și de Lumină. Și tot propovăduind cuvântul Domnului, tinerii apostoli au ajuns și prin ținutul nostru, chiar aici, pe malul bătrânului fluviu. Erau trei fecioare și un tânăr monah, frumoși la suflet și la chip, plini de lumina Celui de Sus. Și mergeau cei patru prin fiecare cătun de pe Dunăre, vorbind cu oamenii, ajutându-i și făcând tot felul de minuni. Vestea acestor minuni se duse până la marea cetate a rîmanilor Durostom, acolo unde azi stăpânește Pașa din Silistra.

Și când au auzit rîmanii păgâni de munca celor patru sfinți au trimis pe dată o armată mare, ca să-i prindă. Pe dată i-au legat și i-au aruncat la fiare, ca astea să îi sfâșie. Dar să vezi minune, beiule… Fiarele sălbatice aduse tocmai din codrii nu au sărit asupra lor, ba chiar, zice povestea, lupii și urșii se îmblânziseră pe dată, le mâncau din palmă și se lăsau mângâiați. Mai tare s-au supărat rîmanii când au văzut o asemenea minune… Le-au cerut sfinților să își lepede credința dar cu zâmbetul pe buze, ei au spus NU, alegând mai bine să moară. Atunci i-au chinuit și mai tare. Pe fete le-au tăiat în bucăți iar pe monah l-au jupuit de viu și l-au spânzurat cu capul în jos, pe Cruce. Apoi, după vreo două – trei zile, le-au aruncat trupurile în Dunăre.

Au crezut rîmanii că au scăpat astfel de sfinți, și că acum, temători, oamenii locului se vor face din nou păgâni. Proastă socoteală, căci ce să vezi? Chiar în locurile în care acești copii ai lui Dumnezeu și-au dat ultima suflare, chiar acolo au răsărit patru cruci de piatră. Au fost udate cu lacrimi iar cine venea la cruci să se roage, pe dată se tămăduia de boli sau de gânduri necurate.

De atunci, Crucile au rămas așa, iar noi le ținem curate iar ele ne ajută. Când e boală pe pământ, la noi răul ăsta nu vine. Când satele vecine sunt arse de răi și de războaie, la noi e liniște și pace, căci are grijă Dumnezeu ca toate aste nenorociri să ne ocolească. Au trecut ani mulți de când Crucile au răsărit dar minunile nu s-au oprit. Asta e povestea Crucilor, beiule, așa cum o știu și eu de la bătrâni. Rîmanii nu mai sunt, nimeni nu mai știe de puterea lor. Cuvântul lui Dumnezeu și amintirea celor patru sfinți au rămas…

Bătrânul își încheie astfel povestirea. Ahmed Bey se ridică în picioare, fără să spună nimic. Își urmă călăuza la celelalte trei cruci de piatră, apărute pe locul unde pătimiseră cele trei fecioare…

Cât mai adăstară pe acele locuri, turcul nu mai spuse nimic… Când se întoarseră în cătun își luă rămas bun de la bătrânul staroste, încălecă și porni înapoi la curțile sale.

De cum descălecă își chemă ajutoarele și le dădu poruncă: Să ridice noi curți și un nou Konak chiar la Trecătoare, în apropierea Crucilor, căci acolo voia el să fie stăpân, de acum încolo. În doar câteva zile, slujbașii săi îi ridicară moșie mare, la doar câteva săgetări de arc depărtare de Cele Patru Cruci. Înainte de toate însă, Beiul a poruncit ca Cele Patru Cruci de la Trecătoare să fie bine păzite și niciun musulman sau creștin să nu le aducă vreo pagubă…

*****

Vremea a trecut peste satele dobrogene de pe malul Dunării. Au fost timpuri tulburi, în care armatele pașei de la Silistra s-au războit cu alte puteri ale lumii iar provincia nu a fost iertată de ghearele războiului. Și cum războiul nu vine niciodată singur, tot felul de molime s-au abătut asupra așezărilor, făcând victime de tot felul, neținând seama că unul era turc sau altul român.

Doar un mic petec de pământ a rămas însă, ca prin minune, ferit de nenorocirile acelor vremi. Moșia lui Ahmed Bey nu s-a nimerit vreo clipă în calea războiului. Foametea, ciuma și alte molime au ocolit satele stăpânite de fostul spahiu. I s-a dus vorba moșiei norocoase și popor mult venea în băjenie pe pământurile sale.

Lumea aflase povestea Crucilor pe care turcul le păzea. Oamenii voiau să lucreze pe pământurile acelea mănoase și voiau să se poată ruga la Cruci. Ahmed Bey se arăta aspru, dar drept iar creștinii îl iubeau și îl respectau. Ba chiar, mai mult, la vorbele de clacă din vetre se șoptea la ceas de seară că însuși Ahmed s-ar fi creștinat, dar pe ascuns, ca să nu afle așa ceva pașa de la Silistra. Cine știe dacă o fi fost adevărat…

Alți zeci de ani s-au scurs peste Trecătoare… La vreo 80 de ani, dacă nu mai mult, Allah l-a chemat la el pe Ahmed Bey. Pe patul de moarte, bătrânul spahiu le-a lăsat poruncă copiilor și nepoților să conducă moșia, întocmai cum făcuse el.

• Atât timp cât veți respecta Cele Patru Cruci din trecătoare, Norocul și Lumina vor însoți familia noastră și vă va ajuta să prosperați. De veți nesocoti însă cuvintele mele, atunci sfârșitul și răul ne vor cuprinde….

Așa a grăit bătrânul Ahmed Bey și a părăsit această lume pentru a merge în Raiul promis de Mohamed. Copiii și nepoții săi i-au respectat ultima poruncă și lucrurile au mers bine, încă vreme bună…

*****

Ahmed Bey se zice că ar fi murit în aceeași zi în care, la Stanbul, și-ar fi dat obștescul sfârșit și sultanul Mustafa al III-lea. Pe tronul Semilunei se urcă fratele său Abdul Hamid, apoi alți sultani, mai buni sau mai răi, care au încercat, fără izbândă, să îi dea Imperiului mărirea de altădată…

La Dervent, traiul era mult mai tihnit decât în restul Imperiului, de parcă Creatorul și-ar fi ținut mâna sa binecuvântată deasupra acelor pământurile, protejându-le de toate cele rele.

Moșia familiei era acum condusă de Murad, strănepot al bătrânului spahiu Ahmed. Murad ținuse vechea poruncă, așa cum făcuseră toți bunii săi de mai înainte. Dar el fu chemat să își servească Imperiul și pe sultanul său Mahmud al II-lea, care începuse a se război cu rușii. Murad Bey plecă să comande garnizoana de la Silistre. În locul său rămase stăpân fiul cel mare, Ali. Băiatul ăsta semăna mai mult cu cei din familia mamei sale, înfocați credincioși ai Coranului, veniți în Dobruca tocmai de prin părțile Mersinului, din Sudul Turciei.

Poate de aceea, Ali nu îi iubea deloc pe ghiaurii de pe moșia tatălui, și nu înțelegea cum de părintele său și ceilalți strămoși respectau obiceiurile creștinilor supuși. Nu credea în niciun fel că bunăstarea neamului său ar fi fost în vreun fel legată de respectarea Crucilor de la Trecătoare, ba chiar acest gând îl înfuria mereu pe tânărul cu sânge năvalnic.

Rămas singur stăpân, Ali merse într-o zi la Dervent, tocmai în vremea secerișului. Supărat că ghiaurii nu muncesc așa cum credea el că ar trebui, Ali își duse la capăt gândul pe care îl nutrea, de mult, în ascuns. Tăbărî furios, cu sabia în mână, asupra Crucilor sfinte, cu gând să le distrugă. Tăie brațele Crucii Mari iar două dintre Crucile Fecioarelor le scoase din pământ.

Mândru nevoie mare de fapta sa îngrozitoare, tânărul bei plecă apoi spre moșie.

Pe drumul spre casă, însă ce să vezi, grozăvie? Se porni, dintr-o dată, o furtună îngrozitoare, cu o ploaie nemaivăzută, de parcă ar fi venit Sfârșitul Lumii și Potopul.

Un fulger născut din norii negri îi lovi armăsarul, care muri pe loc, sub călărețul său devenit, dintr-o dată, pedestraș rănit și speriat. Ali reuși să ajungă, pe jos, până acasă, dar nu se gândi vreo clipă, că fulgerul acela ar fi fost, în vreun fel, legat de fapta sa cea rea.

După vreo două zile se întoarse însă acasă și stăpânul Murad. Chiar când să intre în curțile moșiei, un cal de la căruță se prăbuși, deodată, mort. Apoi, beiul cel bătrân se trezi că toți câinii gospodăriei, pe care el însuși îi crescuse de mici, devin dintr-o dată fiare și sar să îl sfâșie…

Înțeleptul bei simți că se petrecuse ceva îngrozitor. Nici nu intră bine în konak și ispravnicul veni să jelească: cu o noapte înainte cineva, poate un argat, le furase toți banii. Ziua trecu cum trecu, dar nenorocirile abia începuseră… A doua zi, pe la prânz, Murad Bei primi de veste că recolta de la Trecătoare luase foc, de la flăcări izbucnite de niciunde.

Plecă grăbit, însoțit de fiul cel mare. Când ajunse la Dervent, presimțirile rele i se adeveriră: beiul văzu Crucile distruse iar Ali îi recunoscu că el se făcea vinovat pentru acea faptă.

Murad Bey se întunecă la față și om învățat cu războiul și cu greul, simți deodată că trupul său e cuprins de sfârșeală. Îl privi pe vinovat și îi spuse cu voce stinsă:

• Aman, Aman! Ce ai făcut, fiul meu? Moșia noastră va fi de acum pustie. Vom ajunge mai rău decât sclavii. Dumnezeul creștinilor a ajutat neamul nostru să stăpânească în pace și belșug, taman pentru că noi am respectat aceste cruci. De acum înainte, din cauza ta, fiule, acest dar s-a îndepărtat de la casa noastră…

Așa i-a grăit beiul fiului său și s-a dovedit apoi că a spus vorbe adevărate. Deși Murad Bei se chinui să îndrepte lucrurile, blestemul răului făcut de Ali nu mai putu fi întors… Nu trecură cinci ani și moșia de la Dervent fu distrusă de un mare cutremur iar hambarele de grâne luară foc. Murad Bei muri de inimă rea iar Răul Ali și argații de la curțile sale fură cuprinși de o boală năpraznică, ce îi nimici în câteva zile. Cei ce au supraviețuit molimei și-au luat câmpii iar satele creștine au fost, și ele, multe abandonate. Praful s-a ales și de moșie, rămasă părăsită, dar și de multe dintre cătune…

Blestemul lui Dumnezeu se sfârși însă într-o bună zi, după ani și ani… Cel de Sus făcu astfel ca Cele Patru Cruci, uitate un timp, să fie iar scoase la iveală. Un cioban surdo-mut din Coslugea le-a găsit pe când era cu turma la păscut. Omul s-a culcat cu capul pe Crucea cea Mare iar când s-a trezit, ce să vezi? Minune mare: a început să vorbească și să audă, de parcă nu ar fi avut niciun beteșug toată viața… Ciobanul s-a întors în satul lui și le-a povestit semenilor despre minune. Oameni au mers cu mic cu mare la Trecătoare, au îndreptat Crucile, le-au pus la loc de cinste și s-au rugat Domnului pentru iertarea păcatelor.

De atunci, ținutul Derventului a început iar a fi binecuvântat de Dumnezeu și așa a rămas, până acum, în zilele noastre…

Mențiune – Proprie creație literară, legenda blestemului preluată din sursele bibliografice

Bibliografie

• arhimandrit Andrei Tudor – “Istoria Crucilor de Leac de la mânăstirea Dervent”, Editura Arhiepiscopia Tomisului, 2007

• vorbele adresate de Murad Bei fiului său Ali sunt parțial luate dintr-un citat preluat din sursa sus-menționată

– Titus Cergău, Emanoil Papazisu – Legende dobrogene

sursă foto – Dervent.ro – Sfânta Cruce de Piatră din Paraclis