La vreo şapte ani după Războiul de Independenţă, fostul prim ministru şi ex-ministrul de externe Mihail Kogălniceanu era cel mai important proprietar de pământuri din Dobrogea. Doar în zona Techirghiol-Movilă – Tuzla, politicianul deţinea cam 1000 de hectare.
Mâna de lucru era săracă pe atunci, familiile de colonişti din alte zone ale ţării abia începeau să se lase cuprinse de mirajul noului pământ românesc. Pentru că terenul stătea nelucrat, Kogălniceanu s-a hotărât să aducă aici vreo “10 familii de răzeşi scăpătaţi”. Aceştia proveneau de pe o altă proprietate de a sa, din Moldova, mai exact din satul Răducăneni, judeţul Fălciu (azi Fălciu este comună în judeţul Vaslui).
Moldovenii aduşi în Dobrogea se ţineau tare mândri şi ca să arate tuturor că sunt de viţă bună se îmbrăcau după moda boierească şi foloseau cuvinte moderne şi franţuzite, stârnind uneori ironia celor din jur.
Bărbaţii se adresau unul altuia cu “coane Costache, coane Iordache” iar femeile, coană Lisaveta, coană Tudoră etc.
Gurile rele spuneau că de muncit, munceau mai puţin dar la etichetă nu-i bătea nimeni. Un dialog antologic folosit în derâdere de către vecinii moldovenilor era cel dintre două doamne. “Bonju, coană Năstăsie. Ce-ţi mai fac copiii, că am auzit că au fost bolnavi?/ Mersi lui Dumnezeu, coană Sofiţa, că acum sunt bine”.
Un alt episode hilar era legat de un plugar moldovean care fusese auzit pe tarla strigând la boul de la jug: Hâs boală, de revino la brazdă. În ce direcţie te conduci?”.
Când îi auzea, însuşi Kogălniceanu se distra copios dar îi lăsa în pace să îşi vadă de ale lor, pentru că îi erau dragi…
Ăştia erau răzeşii lui Kogălniceanu… Comunitatea s-a risipit însă după câţiva ani, după ce proprietarul a murit. Unii s-au întors în Moldova, alţii s-au mutat în alte localităţi.
Urmaş al răzeşilor aceştia era şi un anume Conu Dumitrache, om isteţ şi bineînţeles, mândru. Om cu carte, el a ajuns imediat după primul război Mondial, perceptor fiscal în judeţul Tuzlcea, având sub control mai multe sate din zona Casimcea.
Într-o zi, după ce a făcut încasări, s-a îndreptat spre Tulcea, luând-o prin pădurea dintre Casimcea şi Babadag. Săracul om nu ştia ce i se pregătea. La un moment dat, căruţa sa a fost oprită de un grup de tâlhari conduşi de un bandit celebru la acea vreme, haiducul Aldea. Acesta l-a întrebat dacă are bani iar funcţionarul l-a minţit, spunând că nu.
De unde să ştie Conu Dumitrache că lovitura fusese îndelung plănuită? Banditul Aldea ştia totul despre încasări, fiind în cârdăşie cu tovarăşii de drum ai perceptorului, un căruţaş şi ajutorul de perceptor.
Aşa că Aldea i-a cerut “politicos” borderoul de vărsământ şi l-a jefuit „regulamentar” – Ai să îmi dai atâtea bancnote de 100 de lei, atâtea de 20 şi atâtea monede de argint…
Cu 26.000 de lei l-au uşurat bandiţii pe conu Dumitrache. A scăpat cu viaţă dar nu înainte de a primi o bătaie zdravănă. Printre tâlhari se număra şi un bărbat de prin zona Techirghiol Movilă, care ştia povestea răzeşilor moldoveni. În timp ce Dumitrache fugea prin pădure, omul îi striga ironic. “Hâs boală, revină la brazdă, în ce direcţie te conduci?”.
Conu Dumitrache a ajuns la Tulcea, a alertat poliţia iar Aldea şi ai săi au fost daţi în urmărire. Au fost prinşi după luni bune pe la Braşov, unde au fost judecaţi. Conu Dumitrache a mers la proces, unde, pe lângă banii furaţi a mai cerut şi vreo 5000 de lei daune morale.
De câştigat a câştigat procesul, dar de primit nu a primit niciun ban: tâlharii îi cheltuiseră pe toţi. Aldea, ironic s-a oferit la judecată, ca ajutor de perceptor, spunând că i se pot reţine daunele din leafa primită de la stat. Ar fi trebuit ca Aldea să trăiască vreo 10 vieţi pentru ca statul şi Dumitrache să recupereze 31.000 de lei…
Bibliografie –
Al. Alecu (Alechimselhan) – “Din amintirile unui bătrân dobrogean – Pe vremuri în Dobrogea” – Viaţa Dobrogei, nr.1, 1927
[codepeople-post-map]
