Timp de aproape un secol, pământul dintre Dunăre şi Mare a fost şi casa a zeci de mii de colonişti germani, oameni gospodari care au întemeiat aşezări prospere şi care au contribuit din plin la dezvoltarea economică a Dobrogei. Au venit aici, începând cu a doua jumătate a veacului XIX şi au plecat, aproape toţi, înapoi în ţara de origine, în timpul celui de al doilea război mondial, între anii 1939 şi 1940. Pentru a avea un tablou complet, trebuie să menţionăm că la 28 noiembrie 1940, din Dobrogea noastră emigraseră nu mai puţin de 13.979 de germani (în cadrul programului Acasă în Reich “Heim ins Reich”). Şi astăzi mai sunt însă aici urmaşi ai acelor colonişti din secolul XIX, iar astăzi ei ne spun povestea unei migraţii inedite. Istoria germanilor dobrogeni începe, în mod surprizător în Rusia anului 1763, atunci când împărăteasa Ecaterina a II-a a semnat un manifest invitând germani să colonizeze zone din noua sa ţară. Timp de mai multe decenii, în Rusia ajung ţărani din Suebia şi Renania, mulţi dintre ei stabilindu-se în Basarabia între 1814 şi 1824, după ce otomanii au cedat provincia statului ţarist condus de Alexandru I (nepotul Ecaterinei cea Mare). Cu timpul, promisiunile făcute de ruşi coloniştilor germani au fost încălcate. S-a încercat rusificarea lor, li s-au anulat scutirile de taxe şi s-a încercat introducerea obligatorie a serviciului militar. Astfel de cauze au condus la emigrarea germanilor către Dobrogea, ei ajungând să fie singurii germani aflaţi vreodată sub stăpânirea Imperiului Otoman. Vorbim însă mai ales de germanii veniţi în primul val (1841-1856), aceştia fiind agricultori sosiţi din Basarabia şi Cherson. Valul doi de emigranţi este cel din perioada 1873-1883, originari din Suebia. Numărul lor creşte semnificativ după ce Dobrogea este alipită României (1878). Al treilea val de migraţie este consemnat între anii 1890-1891 şi are loc în condiţiile în care Dobrogea fusese serios depopulată prin plecările etnicilor turci. Numeroase aşezări ale Dobrogei noastre erau locuite aproape exclusiv de aceşti harnici agricultori şi meşteşugari. Cei mai mulţi trăiau la sate, excepţie de la regulă făcând doar cei din oraşele Constanţa şi Tulcea. Un recensământ al anului 1935 ne oferă următoarele date: la Malcoci (Tulcea) erau stabiliţi 940 de etnici germani, în oraşul Tulcea – 215, la Cataloi – 338 (majoritatea baptişti), la Fachria – Faclia 503, la Techirghiol 270, la Cocoş – 231… Muţi alţii se găseau la Kobadin, Tariverde, Murfatlar sau Mangalia. Marile comunităţi erau însă altele. Cel mai mare sat german era Caramurat (azi Kogălniceanu de Constanţa), cu 1253 de persoane, toţi catolici. Cogealac era cel mai mare sat de germani evanghelici, cu 1060 de suflete iar Atmagea (Atmadsha), deşi număra doar 490 de persoane era inedit, fiind un sat pur german. S-au stabilit şi în aşezări care astăzi sunt cartiere ale Constanţei. Este cazul Viilor Noi (Neue Weingarten), al Anadolchioiului sau al aşezării Palazu Mare (Gros Pallas). Nu trebuie să uităm nicidecum de Costineşti, numit de germani Buffelbrunnen – Fântâna Bivolului, şi nici de satul Schitu, întemeiat în 1897 de germani, sub denumirea de Klein (Negru), şi care avea în 1940 cam 130 de etnici. În pragul celui de al doilea război mondial, Dobrogea număra în jur de 16.000 de etnici germani. Cei mai mulţi aveau să plece în ţara de origine. Şi-au lăsat însă poveştile şi obiceiurile, despre care vom vorbi însă în alte “istorii” de la mal de mare…

Bibliografie – Germanii dobrogeni – istorie şi civilizaţie -Valentin Ciorbea; Marian Zidaru – Date despre germanii dobrogeni din călătoria lui Theo Steibrucker (1934-1935)

sursă foto – bisericabatistaemanuelmangalia.wordpress.com – imagine de arhiva, nunta de germani din Mangalia

[codepeople-post-map]