Toate legendele şi poveştile despre Ovidiu, adunate de-a lungul timpului din Dobrogea ne vorbesc despre trăirile poetului exilat la Tomis, despre locurile pe care le-a vizitat şi despre oamenii pe care i-a întâlnit. Una dintre aceste poveşti este însă cu totul deosebită! Ea ni-l prezintă pe Publius Ovidiu Naso ca pe un sfânt creştin (!), numit de oamenii locului Sfântul Vidu! La începutul secolului XX, prin satele din judeţul Constanţa umbla această poveste, bineînţeles, sub diverse forme. Subiectul ei era însă mereu acelaşi: Venetic de peste mări şi ţări, şi nepot de împărat, Vidu dusese în tinereţe viaţă de petreceri şi desfătări. Când unchiul (!) său îl dojeni pentru faptele sale, Vidu s-a lepădat de toate şi a venit pe ostrovul de la Siutghiol să ducă o viaţă de post şi rugăciuni. „Blând, bun, credincios şi curat, cu mintea luminată, dădea sfaturi bune oamenilor”. Este aşadar perceput ca un adevărat sfânt pustnic, căruia îi mersese vestea peste tot. Interesant este că din această poveste nu lipsesc nici minunile: adesea, fruntea îi era luminată de o aură sau cine încerca să vină cu gânduri rele pe ostrovul său, acela se îneca, ori căzînd din barcă, ori căzând prin gheaţa ce acoperea lacul. Când a murit Vidu, i s-a făcut mormânt de marmură pe insulă. Oamenii veneau să îl plângă, cu lumânări în mână şi strigau “O Vidu, O Vidu”. Iată aşadar o poveste stranie şi total diferită de imaginea reală a poetului. Că poetul Ovidius nu era creştin, asta nu se mai discută (moare în 17-18 d.H, mult înainte de răstignirea lui Hristos). Dobrogenii i-au adus însă omagiul lor, aşa cum au ştiut, prin crearea unei legende deosebite, care a supravieţuit aproape două milenii…

Sursă bibliografie – Titus Cergău – “Insula lui Ovidiu”

[codepeople-post-map]